37

Martie este luna noastra.
Tatal Copilei s-a nascut intr-o zi de martie, iar in alta - eu. In martie ne-am casatorit si tot in martie Copila ne-a ales ca parinti.
Poate sa fie innorat sau sa bata vantul, poate sa ploua sau chiar sa si ninga, pentru noi, in martie, e soare. Soare de martie.

Pasta de avocado

Ok, recunosc: nu sunt mare bucatareasa. De altfel, am mai mentionat deja, tatal Copilei este cel care gateste in familia noastra. Totusi, ma straduiesc si, se pare, nu degeaba. Pe langa cele cateva feluri de mancare la care eu sunt SPECIALISTA (exact asa, cu majuscule), mai incropesc si cate ceva, de obicei inspirata de net si de ce am prin casa.
Astazi a venit randul avocado-ului, pe care am considerat ca l-am lasat destul de mult la copt (am invatat de la Ina cum sa fac), fiind pregatita de macel. Al lui, desigur. Asadar, l-am desfacut frumos, dupa reteta, i-am smuls carnea si l-am bagat, insotit de un catel de usturoi, sub cutitul nemilos al blenderului. Dupa ce l-am pasat bine, i-am turnat in cap o rosie taiata marunt, un fir de ceapa verde si niste patrunjel. Am uitat de uleiul de masline (nu-i bai, caci a mers si-asa), dar nu si de zeama de la o jumatate de lamaie. Sare nu i-am pus, caci nu tinem asa ceva in casa.
Am obtinut o pasta super buna, pe care am intins-o pe paine prajita. Mi-ar fi placut sa fie ceva painica raw, dar, chiar si asa, rezultatul a fost delicios si mult mai aproape de sanatos decat alte papici.
Proaspata, usoara, e o pasta pe care o voi mai prepara, cu siguranta! Daca ma gandesc bine, merg chiar acum sa mai cumpar niste avocado...

Lui

 

Si vine ziua ta cum vine-un murmur

De flori mirositoare de cais.

Hai-ho

Dupa ce am cautat in toate directiile si am intrebat pe toata lumea, l-am gasit. La mine in calculator. Cantecul care ma bantuie de ceva luni statea ascuns pe unul dintre harduri, in folderul imens cu povesti. Abia zilele trecute am ajuns la aceasta varianta a Albei-ca-Zapada (caci avem mai multe). Printre pacanituri si zgomot de ac ce sare pe discul de vinil (ah, ce drag imi e sunetul acesta!), am auzit - in sfarsit! - versurile de la celebrul Hai-ho din desenele lui Disney.
Acum am o alta problema, la care am nevoie de ajutorul vostru: nu inteleg chiar toate versurile. Asa ca o sa va rog, ca la scoala, sa completati spatiile punctate cu varianta corecta.

Toti sapte-odat'

Pornim pe inserat,

Cand munca noi ne-am implinit,

In pas grabit.

Din munti, de sus,

Cand soarele-a apus,

Spre casa noi ne indreptam

Si iar cantam.

Iar fermecat

Tot .................. ne-a-nganat

Fiu-fiu-fiu (fliueraturi)

Fiu-fiu

Noi, faurari

Si mesteri, mari pietrari,

Din munte aurul am scos

Cantand voios.

* * * - Hai-ho, hai-ho (cantecul piticilor)

Asculta mai multe audio soundtrack

Aio, pupe!

Se plimba prin casa impingand un carucior de papusi in care sta Unu*, ursuletul verde. Pe bratul stang ii atarna gentuta albastra, in care a indesat tot ce-i trebuie pentru plimbare. Se apleaca spre ursulet si ii aranjeaza paturica. Il intreaba daca e bine. Banuiesc ca e, caci o vad zambindu-i relaxata. Cauta in geanta si scoate ceva de acolo. E o telecomanda veche, fara baterie, pe care i-am dat-o sa se joace. Apasa pe un buton, apoi duce aparatul la ureche. Zambeste si incepe sa vorbeasca fara pauza. Din cand in cand da capul pe spate si rade afectat.
Ma uit la tatal ei si il vad la fel de fascinat ca si mine. De unde stie ea sa se poarte asa? Unele gesturi ne sunt familiare, dar altele ne surprind. Ne intrebam soptit: oare asa vorbim noi? Si incepem sa ne jucam: Uite, asta esti tu, exact asa faci si tu! Da, da, iar acum a vorbit exact ca tine!
Ea nici macar nu ne aude. E prinsa in conversatia cu Eea (nu sunt sigura ca asa se scrie, dar stiu ca asa se pronunta), mai noua ei prietena imaginara. (Nu stiu ce s-a intamplat cu Ana, cealalta prietena. Ne-am trezit, intr-o dimineata, ca a fost inlocuita de personajul acesta cu nume ciudat.) Isi tine telefonul cu umarul (tu, tu, ma arata cu degetul tatal ei), in timp ce il ia pe ursulet in brate.
Incheie brusc: Bine, bine, pa! Pupe, pupe! Pe asta nu stiu de la cine a luat-o, nu de la noi. Ne hlizim unul la altul, ne aruncam cate un pupe, pupe si ne intoarcem repede la treburile noastre, pana nu isi da seama ca a fost urmarita.

* In traducere libera, Unu inseamna urs. De la Winnie the Pooh (zis si Unu Pu) citire. Preferatele mele: Unu Panda si unu Unu (adica un urs).

Pachetel de primavara

De ani de zile, am o stransa relatie cu Posta Romana. Am trecut impreuna prin multe.  Am invatat sa folosim calculatorul impreuna cu Dorina de la Ghiseul nr. 1 - colete (e adevarat, unora dintre noi ne-a luat ceva mai putin timp, dar, sustinuta de incurajarile celor de la coada - Doamna, daca nu sunteti in stare, vin eu sa tastez in locul dvs, dar macar sa terminam odata, caci stam aici de o ora! - si dupa un an si jumatate de exercitii, pana si Dorina s-a ridicat la nivelul la care poate tasta cu doua degete), am suferit impreuna cu amicul Hussein cand a aparut afisul in care scria ca nu avem voie sa trimitem grenade prin posta, am trimis scrisori, am primit pachete. Tot ea, Posta Romana, a fost martora legaturii romantice infiripate intre mine si Polirom si apoi a tradarii mele, cand am cochetat cu Nemira si Humanitas. Singurul secret, pe care l-am tinut bine ascuns de ea, a fost acela al primirii alocatiei copilului (precum si a indemnizatiei de crestere a lui) pe card, dar nestiind nimic, nu cred ca s-a suparat.
Acum doua zile, buna mea prietena mi-a transmis sa trec din nou pe la ea. Evident, n-am rezistat invitatiei si m-am grabit sa ii fac o vizita. Bine am facut, caci n-am plecat de acolo cu mainile goale, ci cu doua pachete mari, pline cu bucurii pentru suflet si trup.

 



Cel cu hrana pentru suflet e de la Laura, cea despre care scriam acum ceva timp ca, la implinirea unui an de viata a site-ului sau,  www.icoaneortodoxe.eu, daruieste doua icoane. Desi mi-a luat ceva timp sa ma decid, am reusit, intr-un final, sa trimit mail-ul cu alegerea facuta si, iata, mirosind a curat si a lemn proaspat lucrat, icoanele au si sosit. Mult mai frumoase decat se vede pe site! Una dintre ele va ramane in casa, iar pe cealalta o voi oferi, la randu-mi.

Cel de-al doilea pachet are stransa legatura cu noua mea pasiune (as putea spune chiar "noua mea obsesie"), crosetatul. Contine sculuri de lana cu acril, in doua ... nuante de degrade (daca pot spune asa). Firul e moale, delicat, merge sa-mi fac o bluza, caciula sau fular. Imi place si pare (caci n-am incercat inca) usor de lucrat.

Bucurii marunte, dar care fac atat de mult!

A, si sa nu uit! Cred ca Dorina e in concediu sau si-a dat demisia, caci la ghiseu era o domnisoara pe care nu am mai vazut-o si care se misca foarte repede. Desi eram a treia persoana la coada, n-am apucat sa citesc nici macar o pagina din cartea pe care o luasem cu mine (vedeti cum contribuie Posta Romana la pastrarea gustului pentru lectura al omului?), caci mi-a si venit randul.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea fotografiilor. Imi cer scuze nu fata de cititori, care sunt, adesea, mult prea ingaduitori, cat fata de minunatiile pe care le-am avut in mana si care sunt mult deasupra calitatilor mele de fotograf.

Obedei

Cand am creat acest blog (cu mult inainte de a scrie prima postare), Copila nu aparuse, inca, in viata noastra. Cel putin asa stiam noi. Abia la doua saptamani dupa aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Am abandonat blogul. Avalansa de sentimente, furtuna ce-mi rascolea simturile, toate lucrurile noi nu puteau fi asternute, descarcate in public. Imi apartineau numai mie, era modul primar in care stabileam o comunicare cu cu acel mine care era fiica mea.
Cand s-a nascut, puteam sta ore intregi s-o privesc. Nu ma plictiseam s-o vad cum trage cu pofta din san sau cum isi roteste ochii, studiind lumea (privirea aceea despre care cineva spunea ca s-ar traduce cu "wow, uite ce am facut!", nou-nascutii percepand Universul ca pe creatia proprie). Ii numaram degetelele si ii urmaream conturul obrajilor, o mangaiam si o sarutam si nu-mi venea sa cred: chiar e a mea? Chiar si acum, cand e mare (oh, da, la cei aproape doi ani si trei luni, imi pare mare), inca ma mai intreb daca e a mea, daca eu, eu, cea care a depasit 35 de ani, dar care nu a iesit inca din copilarie, eu am un copil.
Si ce cadou mai frumos decat existenta ei? Ce fericire mai mare decat sa-i simt bratele incolacindu-se in jurul gatului meu, in timp ce-si lipeste obrazul de obrazu-mi si-mi sopteste cu dragoste:
- Obedei, mami!
- Si eu te iubesc, minunea mea!

La toate acestea ma gandesc azi, cand se implinesc niste ani de cand am devenit unul. Si daca nu ar fi miile de alte lucruri pentru care sa te iubesc, daca n-as avea alte motive sa-ti multumesc, Copila, fiinta asta mica, ce-i nici eu, nici tu, dar e amandoi, ea ar fi cea care m-ar face azi sa-mi incolacesc bratele in jurul gatului tau, sa-mi lipesc obrazul de obrazu-ti si sa-ti soptesc:
- Obedei, dragul meu drag!

De ce nu sunt eu Alba-ca-Zapada

Copila si Verisoara-cea-Mica se joaca pe covor. Intinsa pe canapea, Verisoara-cea-Mare citeste o carte de povesti.
- Joaca-te cu noi de-a Alba-ca-Zapada! o roaga Verisoara-cea-Mica.
- Da, aide, Ahaha! o ingana Copila.
- Nu pot, raspunde Verisoara-cea-Mare. Acum citesc.
- Ba da, haide, haide! insista cele mici.
- Mai tarziu, n-auziti? Acum VREAU SA CITESC!
- Te rugaaaaaaaaaaam!
- Of, bineeeeeee! Eu sunt Alba-ca-Zapada si citesc. Voi sunteti piticii si ma lasati in pace.
Cateva secunde de tacere, intrerupte de izbucnirea Verisoarei-cele-Mici:
- Nu-i asa povestea! Alba-ca-Zapada nu citeste, ea doar face curat si de mancare!

Concluzie: Frumoasa, harnica, dar inculta.

P.S. Cine ma poate ajuta? Caut cuvintele de la cantecul piticilor, cel cu "hai-ho". Dar vreau traducerea originala, serioasa, cea de pe vremea copilariei noastre (undeva, prin Cretacic), nu pe cea cu "misto". Am fost oripilata cand am auzit cuvantul acesta in varianta dublata in romana a filmului lui Disney.

Martie

Primavara da semne ca intarzie. Si in dimineata aceasta, ca si in ultimele zile, fulgii de nea pluteau usor prin aer, asternandu-se, martisoare, pe hainele noastre.
Noi inca asteptam linistiti sa zarim primii muguri si sa apara primii fluturasi.
Ne e dor de verde crud si de miros de pamant reavan.