Obedei

Cand am creat acest blog (cu mult inainte de a scrie prima postare), Copila nu aparuse, inca, in viata noastra. Cel putin asa stiam noi. Abia la doua saptamani dupa aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Am abandonat blogul. Avalansa de sentimente, furtuna ce-mi rascolea simturile, toate lucrurile noi nu puteau fi asternute, descarcate in public. Imi apartineau numai mie, era modul primar in care stabileam o comunicare cu cu acel mine care era fiica mea.
Cand s-a nascut, puteam sta ore intregi s-o privesc. Nu ma plictiseam s-o vad cum trage cu pofta din san sau cum isi roteste ochii, studiind lumea (privirea aceea despre care cineva spunea ca s-ar traduce cu "wow, uite ce am facut!", nou-nascutii percepand Universul ca pe creatia proprie). Ii numaram degetelele si ii urmaream conturul obrajilor, o mangaiam si o sarutam si nu-mi venea sa cred: chiar e a mea? Chiar si acum, cand e mare (oh, da, la cei aproape doi ani si trei luni, imi pare mare), inca ma mai intreb daca e a mea, daca eu, eu, cea care a depasit 35 de ani, dar care nu a iesit inca din copilarie, eu am un copil.
Si ce cadou mai frumos decat existenta ei? Ce fericire mai mare decat sa-i simt bratele incolacindu-se in jurul gatului meu, in timp ce-si lipeste obrazul de obrazu-mi si-mi sopteste cu dragoste:
- Obedei, mami!
- Si eu te iubesc, minunea mea!

La toate acestea ma gandesc azi, cand se implinesc niste ani de cand am devenit unul. Si daca nu ar fi miile de alte lucruri pentru care sa te iubesc, daca n-as avea alte motive sa-ti multumesc, Copila, fiinta asta mica, ce-i nici eu, nici tu, dar e amandoi, ea ar fi cea care m-ar face azi sa-mi incolacesc bratele in jurul gatului tau, sa-mi lipesc obrazul de obrazu-ti si sa-ti soptesc:
- Obedei, dragul meu drag!