Aio, pupe!

Se plimba prin casa impingand un carucior de papusi in care sta Unu*, ursuletul verde. Pe bratul stang ii atarna gentuta albastra, in care a indesat tot ce-i trebuie pentru plimbare. Se apleaca spre ursulet si ii aranjeaza paturica. Il intreaba daca e bine. Banuiesc ca e, caci o vad zambindu-i relaxata. Cauta in geanta si scoate ceva de acolo. E o telecomanda veche, fara baterie, pe care i-am dat-o sa se joace. Apasa pe un buton, apoi duce aparatul la ureche. Zambeste si incepe sa vorbeasca fara pauza. Din cand in cand da capul pe spate si rade afectat.
Ma uit la tatal ei si il vad la fel de fascinat ca si mine. De unde stie ea sa se poarte asa? Unele gesturi ne sunt familiare, dar altele ne surprind. Ne intrebam soptit: oare asa vorbim noi? Si incepem sa ne jucam: Uite, asta esti tu, exact asa faci si tu! Da, da, iar acum a vorbit exact ca tine!
Ea nici macar nu ne aude. E prinsa in conversatia cu Eea (nu sunt sigura ca asa se scrie, dar stiu ca asa se pronunta), mai noua ei prietena imaginara. (Nu stiu ce s-a intamplat cu Ana, cealalta prietena. Ne-am trezit, intr-o dimineata, ca a fost inlocuita de personajul acesta cu nume ciudat.) Isi tine telefonul cu umarul (tu, tu, ma arata cu degetul tatal ei), in timp ce il ia pe ursulet in brate.
Incheie brusc: Bine, bine, pa! Pupe, pupe! Pe asta nu stiu de la cine a luat-o, nu de la noi. Ne hlizim unul la altul, ne aruncam cate un pupe, pupe si ne intoarcem repede la treburile noastre, pana nu isi da seama ca a fost urmarita.

* In traducere libera, Unu inseamna urs. De la Winnie the Pooh (zis si Unu Pu) citire. Preferatele mele: Unu Panda si unu Unu (adica un urs).