Papa cu naut si linte

Pentru ca m-a starnit mariamirabela cu ale sale chiftelute 3 legume, ieri m-am pus pe treaba si m-am apucat de gatit. Normal ca nu aveam in casa tot ce trebuie (care ar fi fost sansele?), dar m-am descurcat. In final, baza de plecare era urmatoarea:

- una bucata cana plina cu linte pusa la inmuiat
- una bucata cana cu naut pus la inmuiat
- una bucata cana cu nuci
- cateva cepe destul de mici (nu mai stiu exact daca au fost 3 sau 4)
- seminte de susan (caci fulgi de ovaz nu aveam)
- sare
- coriandru
- chimen

Asa cum am fost sfatuita, am "robotit" toate componentele, mai putin susanul, pe care l-am rumenit in tigaie. Am scos tava din cuptor, am acoperit-o cu hartie de copt, apoi am inceput sa formez, din compozitia de mai sus, chiftelute nici prea rotunde, nici prea plate, pe care le-am tavalit frumos prin susan. Abia dupa ce umplusem cam trei sferturi de tava si nici nu mai aveam prin ce tavali, m-am gandit sa pun niste marar si patrunjel. Cele mai bun chiftelute, dupa parerea mea, sunt cele cu multa verdeata. Imi mentin parerea si dupa ce le-am gustat pe acestea.
Nu mai stiu cat am lasat tava in cuptor. Am incercat sa ma ghidez dupa indicatii, dar tot "la ochi" am facut totul. Temperatura a fost stabilita - dupa negocieri cu tatal Copilei, maestrul bucatar in familia noastra - la 180 de grade.

Ei, una peste alta, chiftelutele au iesit bune. Mai ales cele fara susan, dar cu mult patrunjel si marar. Nu stiu de ce nu am pus si usturoi, cred ca ar fi dat un gust bun. Data viitoare. Desi atunci s-ar putea sa nu le mai pregatesc in cuptor, ci sa le las crude. Caci, dupa ingrediente si dupa sursa retetei, asa cred ca era reteta, ceva mai raw.
Copila nu a apreciat eforturile mele culinare. Tatal ei, insa, a fost satisfacut de rezultat, asa ca vom trece chiftelutele pe lista cu papica.

Nautul si lintea care mi-au ramas (caci eu am pus o cana din fiecare, dar, dupa ce s-au umflat, au iesit vreo 3), au fost puse la fiert cu putina sare si robotite, la randul lor, impreuna cu putina lamaie si usturoi. A iesit o pasta bunuta (nu extraordinara), in care am mai tocat si putin patrunjel (eu am zis ca-mi place verdeata...).
Pentru ca pasta i-a placut fetei, dar nu in mod deosebit si tatalui, eu zic ca s-au echilibrat lucrurile :).

Din spital

Ca sistemul sanitar din Romania e la pamant, o stiam, dar abia acum, stand o saptamana in spital cu Copila, mi-am confirmat acest lucru. Dat fiind faptul ca nici eu, nici tatal fetei nu suntem clienti fideli ai spitalelor sau ai farmaciilor (una dintre doctoritele din spital s-a uitat ciudat auzind ca nu stiu la ce foloseste un medicament absolut banal - de unde sa stiu? pana s-a nascut fata noi nu obisnuiam sa cumpara pastile; n-am avut probleme, iar eventualele indispozitii le tratam mai mult naturist), experienta a fost marcanta. Din avalansa de ganduri si sentimente cu care m-am intors, acum, dupa ce m-am mai linistit putin, o sa notez doar cateva:
- in spital (un spital pentru copii, din capitala), toata lumea, indiferent de diagnostic, lua acelasi antibiotic - justificarea: sa nu luam vreo boala din spital.
- branulele erau foarte proaste. Noi am avut noroc, Copilei i-au prins-o din prima, dar pe altii ii intepau si de cate 5 ori, pana nimereau vena potrivita. O asistenta ne-a povestit ca nu exista branule si ca medicii fac cheta ca sa le cumpere si ca, de multe ori, prefera cantitatea in locul calitatii.
- lipseau materialele cele mai banale. Nu un supozitor cu glicerina, nu un sirop pe baza de ibuprofen sau paracetamol. Termometrul, daca il cereai (nu eu, caci am venit cu toata farmacia de acasa si cu instrumentarul personal - nici n-as fi cutezat sa folosesc la copil termometrul de acolo, as fi mers sa imi cumpar unul, daca nu aveam!), trebuia sa il cauti prin saloane, sa vezi pe unde mai e.
- era un singur grup sanitar pe sectie, folosit la gramada de catre copii si adulti, la care stateam, in fecare dimineata, la coada; nu exista decat un singur dus, la care puteai ajunge din doua saloane (norocoase din nou, unul dintre ele era salonul nostru). Exista, in schimb, o chivueta in fiecare camera.
- cele mai multe asistente ne-au tratat frumos, fara sa fie nevoie sa cotizam in vreun fel. Una dintre ele a stat chiar si peste program (am inteles ca, oricum, este o obisnuinta pentru ele), pana s-a asigurat ca ne-am rezolvat toate problemele. Desigur, exista si celalalt gen de asistente. Nu pot s-o uit pe aceea care, intr-o noapte, dupa ce fata mea varsa pentru a zecea oara, mi-a spus: O fi luat vreun virus din spital. Ce sa va fac, daca o lasati sa coboare din pat si sa umble pe hol?
- medicii... hm... Primul contact a fost cu un mare specialist, care s-a nimerit sa fie de garda in noaptea internarii si care a vazut in fuga fisa copilului si a inceput sa tipe la mine din nu stiu ce motive. Nu-mi amintesc ce a spus, oricum eu nu am apucat sa deschid gura (de fapt, nu am apucat nici sa aud ce latra, ca de vorbit nu putea fi vorba), ca a si iesit din salon si dus a fost. Noroc ca nu ni s-au mai intersectat drumurile! Ulterior, am aflat ca pe o alta mamica, ce i-a cerut sa ii explice diagnosticul copilului, a trimis-o sa invete limba romana, daca nu intelege ce spune el. Biata femeie, profesoara de matematica, s-a simtit vinovata ca a facut facultatea gresita. Totusi, doctorita care s-a ocupat, in final, de noi (datorita protocolului, am fost intai la Terapie Intensiva, abia apoi fiind mutate pe sectie), a avut rabdare sa asculte tot ce ii povesteam, reusind, zic eu, sa-si faca o imagine de ansamblu asupra problemelor Copilei.
- era plin de bebelusi cu infectii ale cailor respiratorii. Cat am stat acolo, au murit doi: unul de o luna si altul de trei. E adevarat, pe alta sectie, nu pe a noastra, dar nu mai putin cutremurator.
Senzatia finala a fost de irealitate. Te rupi de lumea normala, reala si plonjezi in alta, care, cu cat stai mai mult, se transforma intr-un fel de normal. M-am cutremurat cand fata, dupa ce l-am condus pe tati pana la scari, mi-a spus sa mergem acasa, adica in salon...
Acum incepem sa ne revenim, desi, iata, suntem acasa (adevarata noastra casa!) de 5 zile, iar Copila a avut deja 3 cosmaruri cu spitalul (plange in somn si isi tine teapana mana cu branula, ca si cum inca i s-ar mai face injectie). Eu ma simt neputincioasa in a-mi feri fata de tot ce e rau pe lumea asta si, intr-o incercare subconstienta de compensare, am devenit mai mamoasa si mi-e teama sa o scap din ochi. Rational, realizez ca e o prostie si stiu ca imi va veni mintea la cap, dar, deocamdata, pana se aseaza lucrurile, o sa ma mai port, putin timp, paranoic.

2010 sau cum sa nu privesti inapoi cu manie

Despre cei dusi - fiind ei chiar si ani - cica sa nu vorbesti decat de bine. Si pentru ca a fost un an greu, urat, de care ma bucur sa ma despart, prefer sa nu mai vorbesc deloc. Inchid o poarta si incep cu optimism un nou drum.
Bun venit, 2011!

De Craciun, vin piticii

Dupa cum am mai povestit, Copila este fan Ahaha (adica Alba-ca-Zapada). Atat de fan, incat totul are legatura cu ea. Are Cenusareasa mama vitrega? Are si Ahaha. Si repede aduce cartea, pe post de argument. Are Cenusareasa print? Ahaha a avut prima. Vorbim (in orice context) despre padure, vanator, regina, caprioare (noi avem versiunea Disney a povestii), iepurasi, veverite? Pe toate le gasim la Ahaha.
Mai nou, si Mos Craciun isi gaseste locul in poveste.
- Te-i ata, mami?
- Cine, nenea acesta? Mos Craciun.
- Nu, pititii.
- Nu, mami, nu e un pitic. E un nene care se numeste Mos Craciun. Se spune ca el...
- Nuuuuuuu, PITITII.
Si, desigur, aduce cartea ca sa ma convinga. Si m-a convins. De la barba si caciula, pana la burta si imbracaminte, Mos Craciun e un pitic. Ce conteaza ca e ceva mai inalt? In imagini nu se vede.
Prin urmare, daca o intrebi de unde a primit jucariile sau cizmulitele cu care s-a intors acasa de prin vizitele de familie, iti va raspunde ca de la pitici.
Asa sa le ramana numele!

Craciun fericit!

Au fost colinde. Multe. Si au fost surorile mele. Si fetele noastre. Si mama. Si prietenii. Cei cu care am colindat, precum si cei pe care i-am colindat. Si au fost adevaratele cadouri. Fericirea fetelor ca s-au revazut. Cartea care mi-a oferit raspunsuri la framantarile mele. Iubirea familiei.
Am crezut ca o sa fie un Craciun trist. Nu avea cum. Pentru ca adevaratul Craciun e in noi. Iar daca nu ati gasit inca drumul spre el, spre voi insiva, incercati ascultand asta.

O floare rosie cu tulpina verde

Pe blogul Aureliei, am gasit niste frunze vesele, originale, care mi-au adus aminte de un text citit demult, intr-o carte. Cautandu-l pe net, am aflat ca ar fi scris de Jack Canfield. Asa o fi...

Textul e interesant pentru ca vorbeste despre frica noastra (mai mult a noastra, a adultilor?) de a-i lasa pe ceilalti sa fie ei insisi, total diferiti (si poate de neinteles) de noi.

O sa-l transcriu aici, pentru a nu uita ca felul in care vad eu lumea imi apartine si nu este mai bun sau mai rau decat al altora.

Intr-o zi, un baietel s-a dus la scoala. Baietelul era mic, iar scoala era mare. Dar cand baietelul a vazut ca intrarea in clasa lui se facea printr-o usa direct din curte, a fost foarte fericit… iar scoala nu i s-a mai parut atat de mare ca la inceput.

Intr-o dimineata, cand baietelul se afla in clasa, profesoara le-a spus copiilor:
-Astazi o sa facem un desen.

-Grozav, a spus baietelul, caci ii placea foarte mult sa deseneze. Stia sa deseneze o multime de lucruri: lei si tigri, pui si vaci, trenulete si vapoare. Si si-a scos cutiuta cu creioane colorate si a inceput sa deseneze…

Dar profesoara a zis:
-Asteptati! Nu incepeti inca! Si a asteptat pana cand toti copiii au fost pregatiti.
-Acum o sa desenam o floare, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gandit baietelul, caci ii placea sa deseneze flori. Si a inceput sa deseneze flori frumoase, si le-a colorat in roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor:
- Asteptati, va voi arata eu cum sa colorati. Si a desenat o floare rosie cu o tulpina verde.
- Acum puteti incepe, a zis profesoara.

Baietelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la floarea sa. A lui era mai frumoasa decat a profesoarei; dar n-a spus nimic. A intors doar pagina si a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era rosie, cu o tulpina verde.

Intr-o alta zi, cand baietelul intrase in clasa prin usa din curte, profesoara le-a spus copiilor:
- Astazi o sa facem ceva din argila.

-Grozav, a spus baietelul, caci ii placea sa lucreze cu argila. Stia sa faca tot felul de lucruri din argila: serpi si oameni de zapada, elefanti si camioane. Dar a asteptat pana ce toti copiii au fost gata.

- Acum o sa facem o farfurie, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gandit baietelul caci ii placea sa faca farfurii de toate formele si marimile. Si a inceput sa faca farfurii de toate formele si marimile.

Dar profesoara le-a spus copiilor:
- Asteptati, va arat eu cum se face! Si le-a aratat cum sa faca o farfurie adanca.
- Asa! Acum puteti incepe!, a zis profesoara.

Baietelul s-a uitat la farfuria profesoarei si apoi la ale sale. Ii placeau mai mult farfuriile lui, decat farfuria adanca a profesoarei. Dar n-a spus niciun cuvant. Si-a transformat farfuriile lui intr-o bila mare de argila din care a facut o farfurie adanca si mare ca cea facuta de profesoara.

Si foarte curand baietelul a invatat sa astepte si sa priveasca si sa faca lucruri ca cele facute de profesoara, si foarte curand n-a mai facut nimic de unul singur.

Si s-a intamplat intr-o zi ca baietelul si familia lui s-au mutat intr-o alta casa, intr-un alt oras. Si baietelul a trebuit sa mearga la scoala. Scoala cea noua era si mai mare si nu mai avea nici o usa prin care sa intre direct din curte in clasa lui. Trebuia sa urce niste trepte inalte si sa mearga de-a lungul unui coridor lung pana ajungea in clasa lui.

In prima zi de scoala, profesoara le-a zis copiilor:
- Astazi o sa facem un desen!
- Grozav, a zis baietelul, si a asteptat sa-i spuna profesoara ce sa faca…

Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat prin clasa. Cand a ajuns langa baietel i-a spus:
- Tu nu vrei sa desenezi?
- Ba da, a zis baietelul.
- Ce desen facem?
- Nu stiu pana nu-l faci, a zis profesoara.
- Cum sa-l fac? zise baietelul.
- Cum iti place tie! raspunse ea.
- Sa-l colorez cum vreau eu? a mai intrebat baietelul.
- Cum vrei tu!, a fost raspunsul ei. Daca toti ati face acelasi desen si l-ati colora la fel, cum sa stiu eu cine l-a facut?
- Nu stiu, zise baietelul.

Si a inceput sa deseneze o floare rosie cu o tulpina verde.

Mi-amintesc ce spunea o inspectoare de la invatamantul primar, venita in control la scoala noastra: Nu ma intereseaza metoda folosita de elev pentru a ajunge la rezultatul respectiv. Important e sa ajunga la raspunsul corect.

Era o inspectoare controversata, nu foarte iubita. Eu nu am apucat sa o cunosc, a iesit la pensie in anul urmator. Dar am apreciat-o pentru vorbele acelea (si pentru altele). Era o perioada in care, daca incercai sa-i arati copilului un alt mod de rezolvare decat cel din manual, erai blamat. Poate pentru ca exista marele pericol ca elevul sa te puna pe tine, dascal, in dificultate...

Un an si opt luni

Cu capul sprijinit de umarul lui mami, Copila casca .
- Ti-e somn, iubita?
- Da, ici (aici)! raspunde fata, aratand, cu aratatorul, gurita larg deschisa.

* * *

Dupa ce-a citit "Omida mancacioasa" si "Omiduta Olguta", vederea unei omizi reale o lasa absolut rece. La urma urmei, natura greseste. Omizile sunt niste fiinte micute, e adevarat, dar nu atat de subtiri si de paroase, ci mai degraba colorate si cu un cap rotund, in mijlocul caruia se deschide o gurita zambitoare.
Da, e lucru cert: ceea ce-i arata mami nu are cum sa fie o omiduta.

* * *

Si, pentru ca veni vorba, omizilor li se spune, in realitate, "au" - de la omiduta mancacioasa, care a mancat numai prostii intr-una din zile si a durut-o burtica.
Alba-ca-zapada e "A-ha-ha", caci asa canta ea pe marginea fantanii, in timp ce isi astepta Printul, iar melcul este"du-te... apa..." (exact asa il striga! cu tot cu melodie!) de la "Melc, melc, codobelc (...)/ Si te du la balta / Si bea apa calda."