Pagini

luni, 26 decembrie 2011

Bomboane Raffaello a la Ligia

- Bag seama ca a inceput sa iti placa, zise tatal Copilei, jumatate incantat, jumatate surprins. Si inca jumatate (asta de unde o mai fi aparut?) curios. Ce mai prepari acum?
Il las sa mai fiarba putin si abia apoi ii spun: bomboane Raffaello a la Ligia.
Se invarteste pe langa mine, se rasuceste, mai intreaba, mai comenteaza. Are indoieli asupra rezultatului. Dar asta numai pana ce gusta din produsul finit. Verdictul: sa mai faci!
Si am mai facut. Invelite in fulgi de cocos sau nuca pisata, cu o jumatate de aluna, migdala sau fara nimic in mijloc, cu putin avocado (mmm, le da o delicioasa consistenta cremoasa) sau cacao. Am experimentat si nu pot spune care varianta mi-a placut mai mult. Cert este ca a devenit unul dintre deserturile noastre obisnuite si, ce imi place cel mai mult, e ca sunt sanatoase, rapide si pot fi mancate si in post (foarte important, caci noi, toti trei, ne serbam zilele de nastere - iar eu si pe cele de nume - intr-o astfel de perioada).
Asadar, cand Ligia a anuntat concursul de Craciun, la ce altceva puteam sa ma gandesc decat la prima mea incercare de desert raw?
Si, pentru ca ma stiti, nu sunt tare in explicatii bucataricesti, o las pe ea sa vorbeasca atat despre sine, cat si despre modul de preparare a bomboanelor.

 
Ligia Pop este promotoarea alimentatiei raw food in Romania, autor, raw chef, gazda show-ului “Ligia’s Kitchen®” care are 21 de episoade pana in prezent, fondatoarea si organizatoarea targurilor raw food nationale “Raw Generation®” si a miscarii “Romania Goes Raw”. Ligia a publicat pana in prezent trei carti despre raw food si o metoda inovativa de pian, deoarece pe langa toate acestea ea este si licentiata in muzica de catre Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi si profesoara de pian.
Pentru episoadele din show-ul “Ligia’s Kitchen” care sunt in limba engleza, puteti selecta subtitrarea in limba romana apasand pe butonul rosu CC de sub video.

As mai adauga doar atat: stiu ca e Craciunul (ceea ce, pentru multi romani, asta inseamna imbuibare), dar ce-ar fi daca, incetul cu incetul, am inlocui mancarurile grele, bogate in calorii, cu mancaruri la fel  de (sau mai) satioase si sanatoase? Dati o raita prin bucataria Ligiei sau prin blogul ei si cred ca puteti gasi surse de inspiratie pentru astfel de momente.

De Craciun

Trezit devreme-devreme, sa cautam cadourile.
Ascultat colinde la biserica. Impartasit.
Vizitat bunicii paterni. Primit cadouri.
Vizitat bunica materna. Primit cadouri.
Azi, intalnire cu matusile si verisoarele. (Guess what: primim cadouri!)
Undeva, intre vizite si risipa de cadouri, un ghemotoc cald si fericit, adormit in bratele noastre. Noi trei, intr-o singura inima. Familie.

Un Craciun fericit si binecuvantat tuturor!

vineri, 16 decembrie 2011

Recunostinta

Mi-ai zambit si am invatat ce inseamna implinirea.
M-ai imbratisat si mi-ai amintit ca sunt cea mai frumoasa femeie de pe pamant.
M-ai luat de mana si am simtit ca niciodata nu suntem singuri.

Dar, mai presus de toate, m-ai facut sa imi doresc sa fiu un om mai bun.
Datorita tie, in acesti 3 ani de convietuire, AM DEVENIT UN OM MAI BUN.

La multi ani, copila mea!

vineri, 25 noiembrie 2011

Cand nici glumele nu mai sunt ce-au fost

Merg pe strada, carand in brate o Copila somnoroasa si morocanoasa. In spate rucsacelul, pe umar sacosa. A fost o zi grea, o saptamana grea. Coloana, muschii dau semne ca le-a cam ajuns. Vrednica urmasa a anonimilor ce-si varsau amarul in doine, m-apuc sa fredonez un cantec de of si dor, inventat pe loc:
Spatele meeeeeeu...
Spatele meeeeeeu...
Ma doare rau
Cand car ceva greu.
Ma consider amuzanta, dar publicul nu-i de aceeasi parere. Isi scoate nasucul inghetat de pe unde l-a avut ascuns si, privindu-ma cu mila, emite necrutatorul verdict:
- Glume de mama....

Later edit
Hai ca nu stau asa rau! In clasificarea glumelor sunt la un nivel mediu. Cele mai tari sunt glumele de fetite, la care se rade tare (uite asa, mami: hahaha), apoi vin cele asa si asa (de genul ai incercat si apreciez asta, nu e vina ta ca nu poti mai mult - cel putin eu asa am dedus), adica glumele de mama, iar pe locul cel mai de jos sunt glumele de baietei, un fel de glume de santier sau de Vacanta Mare...

luni, 21 noiembrie 2011

Monologuri

I-am desenat haina cu negru. Stii, unii oameni nu iubesc negrul, spun ca nu e o culoare frumoasa. Dar eu cred ca e. Mie imi place si negrul.
 *
Cand vine tati, iesim si noi afara. Si tati coboara din masina, iar noi alergam spre el si tinem bratele asa, deschise, si strigam: Tatiiiiiiiii, te iubim! Mult, mult!
 *
Asta, - spune, in timp ce trage dupa ea o sfoara, la capatul careia se afla o minge, un yo-yo ce se gaseste la orice magazinas - asta e catelul meu. Si aici - ridica o punga plina cu piese de puzzle - am mancare pentru el. Mancare in forma de puzzle. Iar catelul meu e in forma de minge...

vineri, 18 noiembrie 2011

Organizare (2)

Dupa cum am promis, ma intorc cu detalierile legate de organizarea timpului. Al meu, desigur. Dar, daca informatiile astea va ajuta vreun pic, e minunat :).

1) Copila
Cand e vorba de ea, fixez obiective pe termen scurt. Pe de o parte pentru ca achizitiile varstei sunt uimitoare, pe de alta pentru ca asteptarile mele legate de ea nu sunt batute in cuie. Intr-un fel, o las pe ea sa ma ghideze. De exemplu: nu aveam in plan sa o invat cifre sau litere, dar, daca ea intreaba si vad ca si retine cate ceva, nu vad de ce as impiedica-o.
In mare, as vrea ca ea sa stie lucruri care sa ne permita o mai buna comunicare si o mai buna a intelegere a lumii inconjuratoare:
- culorile - stie vreo 10-12, iar acum incercam sa mergem pe nuante si tonuri (pictura ne e de un real ajutor)
- formele
- corpul omenesc
            - parti componente, rolul lor
            - cum ne aparam corpul de frig, caldura, ploaie etc.
            - corpurile altor fiinte vii, studiate in comparatie cu corpul omenesc - cum sunt corpurile animalelor, ale plantelor; la ce folosesc aripile pasarilor, ale pestilor etc. (Treaba asta cu corpurile o prelungim pana spre primavara, cand vor aparea insectele si vom vorbi atunci si despre ele. Vom vorbi si despre melc si discutam despre cum inainteaza el. Este un subiect pe care sa-l tot dezbatem :) ).
- numerele 1-3 si semnificatia lor. Dupa cum spuneam, nu erau pe lista mea, dar m-a intrebat de 1, i-am raspuns. Acum il recunoaste si il asociaza cu ideea de un singur element. La fel si cu 2. Asa ca m-am hotarat sa merg pana la 3. Ce mi-ar placea sa stie:
               - sa asocieze numarul cu multimea corespunzatoare
               - sa identifice multimea cu mai multe elemente
               - sa aseze crescator/descrescator mai multe multimi (Exemplu: Aseaza mai intai vaza care are mai multe flori.)
- exercitii de logica (Tu esti verisoara lui M. M. are vreo verisoara? Pe cine?)
- diminutive (Cum se numeste un catel mai mic? Catelus.)
- antonime (Un ursulet era mare, celalalt era.... Mic.)
- sinonime (Fetita a primit un dar. Adica un... Cadou.)
- exercitii grafice (linii drepte, linii curbe, urmarit linia punctata)
In general, as vrea sa merg pe observare si pe aflarea cauzelor (De ce crezi ca e asa?). De exemplu: o sa privim zapada si va vedea ca se topeste. Se transforma in apa. Dar daca punem apa la temperatura mica se transforma in zapada? Hai sa o punem pe pervaz pana dimineata. Sau in congelator. Ce s-a intamplat?
Desigur, nu lasam deoparte cititul. De doua luni e inscrisa la biblioteca (hai, dati cu parul si spuneti ca e prea mica!), unde mergem sa luam carti, sa ne jucam si sa participam la activitatile pe care le organizeaza doamna bibliotecara. Si ii place mult. Si mi-e drag si mie sa pornim amandoua, fiecare cu carticelele ei, spre biblioteca, intrebandu-ne cu ce minunatii ne mai intorcem acasa.
In rest, activitatile obisnuite: desenat, colorat, pictat, modelatul plastilinei, jocuri de rol, dansat, cantat etc.
(Pentru diferite sisteme de educatie - homeschooling, unschooling -, vizitati-o pe Andreea, iar pentru activitati ce pot fi facute cu copiii, puteti trece pe la Aurelia, Raluca sau opriti-va in casuta din copac.)

2) Familia
Aici nu stiu daca pot vorbi de asteptari, cat mai ales de dorinte. Dorinta de a gasi mult mai mult timp pentru noi. Noi trei si noi doi. E greu, pentru ca tatal Copilei e freelancer si, de ceva timp, am devenit si eu propriul patron, asa ca venitul nostru depinde exclusiv de ceea ce muncim. Dar amandoi stim ca munca nu e totul si ne straduim sa impartim lucrurile cat mai corect. Uneori ne reuseste, alteori nu. Sunt perioade aglomerate, in care abia avem timp sa schimbam doua cuvinte, fiecare in fata computerului si perioade mai linistite, cand putem sa ne bucuram in voie de prezenta celuilalt. Pe acestea din urma incerc eu sa le speculez :). Totodata, as vrea sa incerc o asezare mai echilibrata a zilelor, o alternare a muncii cu relaxarea si stabilirea unor obiceiuri in familia noastra. Acum, ca vine iarna si fata a crescut, putem avea o seara a jocurilor (puzzle, jocuri de memorie, mima etc.) sau o seara de gatit impreuna. Idei sunt, depinde de noi sa le aplicam si apoi, prin repetare, sa le transformam in traditii.

3) Serviciul
Despre asta discutam mai tarziu.

4) Casa
 A) gospodarie
Cand eram mica, romanii munceau sase zile pe saptamana, avand liber doar duminica. Parintii mei petreceau destul de mult timp la serviciu si, de aceea, curatenia casei era grija noastra, a copiilor. Ca sa ne fie mai usor, tata ne-a ajutat sa impartim apartamentul pe zone (da, mi-ar placea sa spun ca noi am stat la baza sistemului FlyLady, dar nu e asa :)) ). Si cum noi eram trei copii, au rezultat trei zone:
a) bucatarie + vestibul
b) sufragerie
c) baie + hol mare
Dormitorul copiilor era o sarcina comuna, iar cel al parintilor ii privea pe ei. O data la doua zile (sau la 3?), intram in posesia unei zone, pe care trebuia sa o facem sa arate cat mai bine. Cam asa:

 Desigur, notiunea mea de curat nu corespundea cu cea a parintilor, asa ca, pentru a nu mai intra in conflict cu ei, am stabilit o lista clara de atributii:
- sters praful in biblioteca
- dat cu aspiratorul
- aranjat canapeaua etc.
Obiceiul acesta il am si acum si mi-e de mare ajutor in stabilirea sarcinilor zilnice. Mi-am conceput un tabel (modelul e orientativ) pentru fiecare incapere si, in functie de el, urmaresc ce am de facut. (Legat de asta, imi spunea cineva ca oamenii au capacitatea de a lua un anumit numar de decizii in fiecare zi - 20, parca. De aceea, e recomandat ca anumite actiuni sa devina rutina, ca sa te concentrezi pe adevaratele decizii. Nu stiu daca e adevarat, dar pe mine ma ajuta foarte mult sa ma uit pe foaie, sa fac ce scrie acolo, fara sa imi mai bat capul, iar in timpul asta sa ma concentrez pe altceva.)
Acum aveti grija sa nu faceti ca mine, care, din exces de zel si uitand ca am multe altele de facut pe langa curatenie, mi-am alocat mai multe sarcini zilnice si saptamanale decat puteam duce, fiind nevoita sa revizuiesc  toate listele. Luati-o incet! Puteti sa va inspirati de la Irina si de la FlyLady.

B) gatit
Am mai scris pe blog ca, la noi, tatal Copilei este responsabil cu partea gastronomica. Totusi, ma incearca si pe mine, din cand in cand, dorinta de a prepara cate ceva. Dar asta asa, ca bonus :). Sau cand el este intr-atat de ocupat, incat nu mai are timp si de mancare. Cum ar fi toamna asta, cand am impartit sarcina gatitului: eu sunt cu micul dejun si cina, iar el cu pranzul. Dar, ca sa-i fie mai usor si ca nu cumva sa ne suprapunem (ce-ar fi sa avem mancare de cartofi la pranz si cartofi copti la cina?), am intocmit un meniu saptamanal. Nu e ceva nou, am mai folosit asa ceva si ne-a fost tare bine. Meniul era echilibrat, nu mancam toata ziua acelasi lucru, cand mergeam la cumparaturi stiam ce voi folosi toata saptamana (desigur, nu cumparam lunea legumele pentru vineri) si scapam de vesnica intrebare: tu ce ai mai gatit?.
In timp, am facut si o lista cu mancarurile care au avut mai mult succes in familia noastra (exemplul dat e orientativ), incercand sa o imbunatatesc cu mancaruri noi, din ce in ce mai variate. Chiar ajuta, sa stiti!

Informatii despre cum poti planifica meniul gasiti si pe blogul Iuliei. Tot la ea, veti afla si alte lucruri interesante despre cum puteti sa va gestionati banii. M-am inspirat si eu si mi-am facut o lista cu facturile lunare (sa mai precizez ca ce scrie acolo sunt niste tipuri de facturi si costuri trecute de aiurea, doar ca exemplu? :) ) si o lista de cheltuieli. Am mai incercat eu sa tin un caiet in care imi treceam tot ce cumparam, dar m-a scos din minti, caci al meu sot imi punea in fata o lista de cumparaturi si se astepta sa consemnez eu totul - scuza lui: tu ai venit cu ideea! Acum am scris totul pe foaie, am pus-o pe frigider si am zis sa scrie fiecare ce cheltuieste. Pana acum am scris tot eu, caci el nu a mai avut timp de cumparaturi :). Dar parca mi-e mai usor pe pasi mici: un total zilnic, un total saptamanal si un total lunar.

5) Timpul personal
Ideea de timp personal este destul de amuzanta atunci cand te gandesti ca nu prea ai timp sa stai singura. Dar poti obtine ceva chiar si in conditiile astea. Profit de momentele in care Copila se joaca fara mine, ca sa citesc, sa scriu pe blog sau sa mai crosetez/tricotez cate ceva. De asemenea, mai profit de orele de somn. Chiar daca nu mai doarme decat noaptea, pot sa ma culc ceva mai tarziu sau sa ma trezesc ceva mai devreme, astfel incat sa ma mai ocup si de sufletul meu (tot la Irina gasiti de-ale sufletului).
Desigur, mi-ati putea spune ca, daca as mai termina cu listele si listutele cu care v-am innebunit mai sus, as avea muuuuult mai mult timp liber decat am acum :).  Da, mi-ati putea spune. Dar nu v-as crede. Pentru ca am incercat ambele variante. Si planificarea asta o fac o singura data, pentru o perioada mai lunga de timp. Si stati asa, ca nu am terminat. Urmeaza si partea a treia :)!

luni, 14 noiembrie 2011

Organizare (1)

De cand s-a nascut copilul, problema mea cea mai mare a fost legata de organizare. Si cum, in ultimii ani, de la o persoana super relaxata, ajunsesem sa fiu una destul de obsedata de control, chiar era o problema. Primele luni de convietuire in 3 au fost bulversante din acest punct de vedere. Nu ne-a ajutat nici mutatul in casa noua ("unde-mi sunt hainele de vara?", "dar cablurile?", "parca aveam niste etichete pe undeva") si nici examenele pe care le-aveam de dat si care imi rapeau mare parte din timp. Asa ca, in asteptarea unei perioade mai bune, in care ziua sa aiba vreo 30 de ore si din care sa dorm numai vreo 4, m-am gandit ca n-o sa am timp decat atunci cand o sa-mi fac. Si am inceput cu ceea ce stiu eu cel mai bine: planificarea.
Si a mers. Faptul ca stiam clar ce am de facut a doua zi, ma facea sa fiu mult mai relaxata si mai putin derutata. Astfel, multi timpi morti dispareau, iar eu puteam sa ii transform in timp pentru mine. Nu mai stiu cand si de ce am renuntat, dar, dupa alte cateva luni incarcate, asa cum au fost cele din ultimul timp, m-am decis sa ma reintorc la sistemul ce s-a dovedit viabil.

Si am luat-o cu inceputul:

Ce am eu de facut? Care sunt domeniile de care trebuie si vreau sa ma ocup?

1) Copila
     - ce mi-as dori sa stie la varsta ei
     - experientele pe care i le pot oferi
2) familia
     - timp pentru familie
     - timp pentru cuplu
3) casa
     - gospodarie
     - gatit
4) serviciul (o sa-l numesc asa, desi lucrez de acasa si volumul de munca difera de la o zi la alta)
     - munca propriu-zisa
     - perfectionare (care, de fapt, se traduce prin invatare, dat fiind faptul ca am schimbat total domeniul de activitate)
5) timpul personal
     - dezvoltare personala
     - lucru de mana
     - timp de suflet (citit, ascultat muzica, vizionat filme, spectacole etc.)
E clar ca cele 5 domenii se intrepatrund, dar mie mi-e mai usor daca le delimitez cumva.

Bun, pana aici totul e simplu. Urmeaza apoi detalierea, stabilirea a ceea ce-mi doresc sa obtin de la fiecare in parte. Dar asta intr-un alt post :).

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Uite-l, nu e

- Ai baut tot laptele?
- Da.
Dupa cateva secunde:
- Dar sa nu te uiti in cana ca sa vezi daca l-am baut.
Eu, devenind suspicioasa:
- Sigur l-ai baut? Mai e lapte in canuta?
Evaziv:
- Daca te uiti, mai e. Daca nu te uiti, nu mai e.

joi, 15 septembrie 2011

I Took His Hand and Followed


My dishes went unwashed today,
I didn't make the bed,
I took his hand and followed
Where his eager footsteps led.

Oh yes, we went adventuring,
My little son and I...
Exploring all the great outdoors
Beneath the summer sky

We waded in a crystal stream,
We wandered through a wood...
My kitchen wasn't swept today
But life was gay and good.

We found a cool, sun-dappled glade
And now my small son knows
How Mother Bunny hides her nest,
Where jack-in-the-pulpit grows.

We watched a robin feed her young,
We climbed a sunlit hill...
Saw cloud-sheep scamper through the sky,
We plucked a daffodil.

That my house was neglected,
That I didn't brush the stairs,
In twenty years, no one on earth
Will know, or even care.

But that I've helped my little boy
To noble manhood grow,
In twenty years, the whole wide world
May look and see and know.

Roy L. Peifer

vineri, 15 iulie 2011

Jocuri de jucat cu o mama

Pe drumul spre casa, jucand Jocul culorilor (fiecare spune cate o culoare, fara sa ne repetam). Incepe ea, rostind hotarata culoarea pentru care a capatat deja o pasiune:
- Albastru.
- Rosu.
- Galben.
- Roz.
- Verde.
- Portocaliu.
- Aaaaaaa....
O vad cum se framanta, aproape ca ii aud rotitele invartindu-se. Si apoi, victorioasa, cu gura pana la urechi:
- Alt albastru.

* * *

Prin casa, ca o zeitate indiana: cu o mana intinzand rufele, cu alta dand cu aspiratorul, cu una tocand zarzavatul si cu inca una cautand ceva prin dulap. (Desigur, cand vorbesc despre diverse zeitati, ma refer la numarul bratelor si nicidecum la indeletnicirile mele). Copila, plictisita sa se joace singura, se tot tanguie pe langa mine.
- Mami, hai si tu sa ne jucam!
Ca o mama rabdatoare si inteleapta ce ma visez, incep sa-i explic (tipic adultilor!) cata treaba am de facut si cat de mult depinde linistea familiei de rezultatul muncii mele. Evident, tot ce aude Copila e: bla, bla, bla, mancare, bla, bla, bla, haine sa iesi afara, bla, bla, bla etc.
- Mamiiiiiiiiiiii, haide sa ne jucaaaaaaaam!
Eu, cu zambetul adultului trecut prin viata:
- Iubita mea, tie iti trebuie o surioara sau un fratior cu care sa te joci, nu-i asa?
- NU, spune ea imbufnata. Imi trebuie o mama!
In secunda urmatoare, eram pe covor, jucandu-ma cu papusile si incercand sa-mi amintesc cat timp real am petrecut impreuna cu ea, azi.

miercuri, 13 iulie 2011

Aberatii de vara sau Mai lasa-ma!

Ai facut un copil. E frumos, sanatos, inteligent, asa cum ti-ai dorit. Bun, si mai departe? Ce faci cu el, cu sufletul lui? Cum il cresti? Ce fel de om vrei sa devina? Daca stii sa raspunzi la ultima intrebare, vei descoperi si ce trebuie sa faci. Caci, in functie de ceea ce vrei sa obtii, vei sti ce seminte sa plantezi acum, cand e mic.
Vrei sa fie un luptator, o persoana care sa nu se dea batuta usor, care sa gaseasca solutii pentru a depasi obstacolele ce-i ies in cale? Bun, atunci lasa-l de acum sa-si masoare puterile. Nu-i mai indesa tu mancare cu lingurita. Atat timp cat poate tine in mana o bucata de paine, poate sa se hraneasca si singur. Lasa-l sa incerce! Lasa-l sa-si tina singur tacamul! Nu spun ca va fi usor pentru tine. Cu siguranta vei avea ceva de spalat si e posibil ca peretii sa nu-si pastreze culoarea initiala. Asa, si? Ce e mai important, copilul sau peretele?
Lasa-l sa se catere, sa exploreze! E normal sa vrea sa-si largeasca orizontul. Fii acolo pentru el, gata sa-l prinzi daca-i aluneca piciorul. El poate. Vrea sa-ti dovedeasca asta. Dar lasa-l! Arata-i ca ai incredere in el! Demonstreaza-i ca el insusi poate avea incredere in el!
Lasa-l sa fie creativ, sa cunoasca, sa testeze! Sa se joace cu nisipul, apa, pamantul, iarba. Imbraca-l bine si iesi cu el prin ploaie. Explica-i: ploaia, zapada sunt, pur si simplu, apa. Putem sa atingem, nu patim nimic daca o facem.
Lasa-l sa umble cu carioca, acuarelele, foarfeca (adaptata varstei), lipiciul. Da, o sa imi invoci, din nou, murdaria care se face in jur. Se rezolva daca-i instalezi coltul de lucru intr-un loc care poate fi curatat usor sau protejand podeaua cu o folie, ziare. Se poate rani in timpul lucrului? De asta esti tu langa el, ca sa invete sa manevreze corect instrumentele. E mai bine sa o faca sub supravegherea ta.
Vrei sa invete sa ia decizii in momentele de rascruce ale vietii lui? Pai... de unde sa stie ce sa faca daca tu ai decis totul pentru el? Lasa-l sa-si aleaga singur jucaria pe care vrea s-o ia afara sau parcul in care sa mergeti. Si, daca alegerea facuta se dovedeste nesatisfacatoare, va invata si despre suportarea consecintelor.
Lasa-l sa puna rufele la in masina de spalat, sa-ti aduca o carte sau sa apese pe butonul de pornire a liftului. Lasa-l sa se incalte, sa puna masa, sa-si stranga jucariile si multe, multe altele! Lasa-l! Copilul abia asteapta sa-ti dovedeasca ce poate. Si stii de ce? Pentru ca el chiar POATE! Abia asteapta sa-ti si sa-si arate acest lucru. Nu are nevoie de recompense, ci de increderea si de mandria pe care le citeste in ochii tai. A, si sa nu uit: nu mai vorbi despre el, atunci cand e de fata, de parca ar fi mobila. Guess what: te aude si te intelege. Nu e nici surd, nici prost.

Ce m-a starnit sa scriu toate astea? Mai multe. Mai intai, faptul ca, de vreo doua saptamani, copilul meu este foarte schimbat. Nu schimbat, ci foarte! Poate ca schimbarea e mai veche, dar acum a devenit vizibila. La inceput, am pus-o pe seama varstei (nu degeaba li se zice the terrible twos), dar, dupa ce am surprins niste scene, ne-am lamurit: de vina este atitudinea bunicilor, in grija carora a ramas cam mult de cand am avut amandoi foarte mult de lucru. Bunicii sunt oameni buni si o iubesc ca pe ochii din cap, dar iubirea lor a inceput sa-i faca mai mult rau. Imi pare rau, nu pot gandi altfel cand imi vad copilul regresand sau capatand obiceiuri nepotrivite (nu are rost sa intru in detalii).
Din pacate, insa, sunt nu numai bunici (prin definitie niste rasfatitori), ci si parinti ce-si trateaza copiii in acelasi mod. Fac totul in locul lor si apoi se plang de cat de coplesiti sunt ei si cat de rasfatat copilul. Asta ma aduce la al doilea motiv pentru care am scris azi. In parc, o mama spunea ca abia asteapta sa isi trimita copilul la gradinita, pentru a fi disciplinat de catre educatoare. Trecand peste faptul ca, auzind asta, am asociat disciplina cu dresura si educatoarea cu un gardian, nu-i asa ca e convenabil? Eu iti dau un rebut (!), iar tu sa-mi dai un copil perfect si Doamne fereste sa nu mi-l inapoiezi asa cum ti-l cer, ca o sa spun la toata lumea ce educatoare incapabila are copilul meu! A, ce spui? Daca eu imi voi schimba comportamentul acasa? Nuuuu, de ce as face-o? Nu de asta il trimit la gradinita?

Hai ca m-am intins la vorba si dau in altele! Asadar, cine are ochi de citit sa citeasca! Si sa nu disperam: daca nu ne disciplineaza gradinita copiii, sa nu uitam ca mai exista si scoli. Chiar si corectionale.

joi, 16 iunie 2011

Bilant

  • Are trei prietene bune (Iulia, Bianca si Teo), precum si o surioara imaginara, care sta la Duduamin (n.n.: Dumnezeu) si asteapta sa o chemam. Mai are si o verisoara pe care o considera sora ei mai mare si pe care, pur si simplu, o venereaza. 
  • Isi boteaza papusile cu nume ciudate, avand rezonanta nordica. In zadar incercam sa le retinem, ne este absolut imposibil. Sa le reproducem? Nici atat! Ne-ar trebui inca o limba si vreo cateva coarde vocale :). 
  • Vorbeste in continuu. Are pareri, preferinte si povesteste tot ce se intampla. Asa ca avem grija sa nu se intample ceva ce nu am vrea sa fie povestit :). 
  • Recita. Canta. Uneori numai ea stie ce. Alteori, prind vreun fragment cunoscut si ma lamuresc. Le citeste papusilor si inventeaza diverse jocuri si jucarii. 
  • Rade de ea insasi cand greseste vreun cuvant si incepe sa inteleaga glume sau jocuri de cuvinte pe care le facem noi. Sesizeaza anumite subtilitati ale limbii: ­ Ti-e frig, scumpo? – Nu. – Sigur? – Nu. Adica da, sigur. 
  • Inca isi foloseste numele cand vorbeste despre sine (cunoaste ambele prenume), dar noua ne spune deja tu, pe tine. 
  • E ambitioasa si incearca sa gaseasca singura solutii, inainte de a ne permite sa o ajutam. 
  • Profunda si empatica, ii pasa cu adevarat de cei din jur. Ma vede preocupata si se apropie, uitandu-se in ochii mei: Esti bine, mami?, iar cu manuta ma mangaie pe obraz. 
  • E foarte atenta, in parc, cu jucariile imprumutate de la alti copii, tinand mortis sa le predea direct proprietarului. E in stare sa se opreasca din joaca pana descopera cui trebuie sa ii dea inapoi o jucarie pe care, de altfel, a gasit-o aruncata pe jos. Intr-o zi, a plans cand parintii unui copil ce o simpatizase au dorit sa ii lase ei o masinuta. A alergat dupa ei pana la iesirea din parc si nu intelegea de ce nu ii este primita jucaria inapoi. Abia dupa vreo zece minute am reusit sa o linistesc. 
  • Imi fac griji cu ea ca este un pic prea stricta cu regulile (mult mai stricta decat sunt eu cu ea) si are ceva tendinte compulsive (isi aranjeaza masuta la linie, nu se poate juca pana nu indreapta coltul unui covor etc.). Ma mai linistesc cand vad jucarii aruncate prin toata casa. Cred ca sunt singura mama ce se bucura vazand asa ceva :). 
  • Adoarme seara ascultand povesti despre fetita ce ii poarta numele si care traieste intr-o lume identica cu a ei. Doar ca mai buna :). Caci aceasta e ocazia mea de a inventa povesti care o ajuta sa treaca peste frustrarile zilei, precum si peste temerile pe care mi se pare mie ca le are. 
  • Daca nu inteleg ce spune, nu se enerveaza, ci incepe, cu rabdare, sa imi explice. Da exemple, mimeaza, orice numai sa ma prind despre ce vorbeste. Si cand, in sfarsit, ghicesc cuvantul, imi zambeste si imi spune incurajator: bravo, mami! 
  • Are certe inclinatii sportive si ma uimeste agilitatea si curajul cu care se catara peste tot. 
Nu stie litere, nu recita din Eminescu si, uneori, mai greseste culorile. Nu e un geniu, nedepasindu-si varsta. E un copil normal: vesel, curios, plin de viata.
A implinit, astazi, doi ani si jumatate.

joi, 2 iunie 2011

Activitati de matematica (2-3 ani)

Mai intai am desenat niste figuri geometrice de diferite marimi. Le-am printat pe foi colorate (rosii, galbene, albastre si verzi), pe care l-am plastifiat. Am decupat figurile dupa contur si i le-am dat Copilei, sa se joace cu ele si sa le studieze pe toate partile.
Am grupat figurile dupa culori (cele rosii intr-un loc, cele galbene in altul etc.). I le-am prezentat pe fiecare si apoi le-am impartit dupa forma: fiecare figura geometrica la grupul ei.
Ne-am reintors la cerc si l-am studiat mai bine. L-am numit. Am rugat-o pe Copila sa aleaga din multimea figurilor doar pe acelea care au forma de cerc. Ne-am uitat prin carticele si reviste si am gasit o gramada de obiecte in forma de cerc: mingea, ochii ursuletului, mijlocul unei flori etc. Treaba asta cu cercurile s-a lungit pe parcursul catorva zile. Le-am grupat pe culori, le-am comparat, le-am ordonat crescator si descrescator. Am numarat cercurile galbene sau cercurile mici.
Ne-am amuzat realizand diverse imagini din toate figurile geometrice sau numai din una singura (stiti ce ursulet nostim puteti realiza din cercuri? :) )
Una peste alta, tot jucandu-ne, am invatat (sau ne-am reamintit) despre: numar, marime, culoare, forma, comparare (si, implicit, grupare), ordonare. Ne-am distrat si nu cred ca cineva s-a simtit fortat. Am mers in ritmul Copilei, ne-am oprit sau am schimbat jocul atunci cand a vrut ea. Am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca, iata, cu niste bucatele de hartie colorata, aveti si un joc nou si posibilitatea sa ii vorbiti copilului despre o multime de lucruri.
Si, ca sa fie si mai amuzant, daca aveti si copii mai mari, puteti sa ii implicati in jocul vostru, printand/desenand figurile pe hartie alba si rugandu-i pe acestia sa le coloreze. Iar in timp ce lucrati cu cei mici, fratii mai mari pot avea propria activitate: pe o foaie de hartie, desenati aceeasi figura geometrica de mai multe ori. Rugati-i sa completeze cu elemente suplimentare, pentru a obtine diverse imagini (de ex., din cerc se poate obtine un soare, o roata de bicicleta etc., in functie de imaginatia fiecaruia).

miercuri, 18 mai 2011

Cap sau pajura?

UNU
Cap:
Asezati pe o banca, sotul si sotia se relaxeaza, stand de vorba. Ea poarta rochita ei roz cu cu floricele si tine in poala gentuta pe care si-a cumparat-o luna trecuta. Si ea are culoarea roz, iar baretele, prinse modern de laterale, ii dau un aer tineresc. Pe alee trece o pereche cam de aceeasi varsta cu ei. Doamna zareste gentuta si se apropie incet de banca. Intinde mana si, fara sa spuna nimic, apuca geanta. Sotia se ridica frustrata, incercand sa isi recupereze obiectul. Sotul i se adreseaza bland:
- Iubita mea, las-o si pe doamna! Se uita putin la gentuta, se plimba putin cu ea si apoi ti-o aduce inapoi.
Sotia il priveste socata:
- ?!?*$?
- Haide, iubito, invata sa fii altruista!
Pajura:
In parc, mama si baietelul au iesit la joaca. Copilul si-a luat cu el masinuta preferata. Este verde si are niste roti mari, tocmai bune de rulat pe cauciucul pe care calca acum apasat. Este tare mandru, nimeni nu mai are masinuta ca a lui. Deodata, un baietel, insotit si el de mama lui, se apropie si ii ia jucaria. Copilul se repede sa isi recupereze masinuta. Mama i se adreseaza bland.
- Dragul meu, lasa-l si pe el. Se uita putin la ea, se joaca catva timp cu masinuta si apoi ti-o da inapoi.
Baiatul o priveste frustrat.
- Haide, scumpule, invata sa fii altruist!
DOI
Cap:
- Iar ea, spuse barbatul cu mandrie, este sotia mea. Ne-am casatorit acum cinci ani si avem o fetita de 7 luni. Sotia mea este cea mai minunata femeie din lume. Stie 5 limbi straine si canta ca nimeni alta.
Apoi, intorcandu-se spre cea pe care nu conteneste sa o laude:
- Draga mea, canta un cantec pentru prietenul meu din copilarie! Haide, sa vada si el ce glas frumos ai! Iar apoi sa spui cateva fraze in germana, ca sa te admire si el. 
Pajura:
- A, anul acesta o dam la gradinita. Stie deja cateva poezii si canta toata ziua prin casa. Laviniaaaaaaaaa, ia vino putin pana la mami!
Nemultumita ca a fost intrerupta din joaca, fetita se apropie de mama ei.
- Draga mea, ia recita tu poezioara aia cu "Un pitic atat de mic", sa te auda si tanti!

Ma opresc aici, desi in cap imi umbla diverse scenarii. De exemplu, acela cu sotul care te paraseste in piata, fara sa iti spuna ca pleaca, ca sa nu te intristezi (!) (cati parinti isi lasa copiii la gradinita sau la bunici si pleaca pe furis, "ca sa nu planga copilul"?) sau cu copilul caruia i se spune: "Acum de ce arunci jucaria? Si de ce plangi? Esti rau, n-am vazut copil asa rau ca tine!" (ceea ce nu o impiedica, desigur, pe mama sa arunce cu obiecte sau sa tipe/planga atunci cand e frustrata). 
Concluzia? Suntem, mult prea adesea, tentati sa cerem copiilor nostri mai mult decat am fi noi insine dispusi sa facem.

luni, 2 mai 2011

Cum scoatem guma de mestecat de pe tesaturi

Desigur, netul este plin cu astfel de sfaturi. Revistele pentru femei, si ele, publica regulat idei practice despre cum sa una, cum sa alta. Asa ca nu intentionez sa deschid o noua rubrica pe blog, in care sa copy-paste, de pe undeva, o lista cu modalitati de indepartare a petelor si a urmelor de murdarie (ca sa citez din reclame). Pur si simplu, vreau sa scriu despre ce am aplicat noi si a functionat.
Guma buclucasa s-a prins, nu se stie cum, de panalonii tatalui Copilei. Fiind prima oara cand ne ciocneam de o astfel de problema, am facut ce face tot romanul cu conexiune la net: l-am intrebat pe Google. Urmarind instructiunile primite de la acesta, mai intai am bagat pantalonii in congelator, pentru ca guma sa se intareasca. Astfel, am putut-o indeparta usor cu cutitul. Ca sa scapam si de urmele intrate ceva mai adanc in tesatura, am incalzit putin otet, cu care am frecat zona respectiva. Dupa ce am si spalat pantalonii, nu se mai zarea nici urma de guma.
Acum, ca sa fiu sincera pana la capat, trebuie sa mareturisesc ca, desi am folosit pluralul, toata operatiunea, de la Google pana la spalare, a fost efectuata de tatal Copilei. Eu m-am ocupat doar de final: verificarea pantalonilor. Si, desigur, de consemnarea faptelor, spre a ramane dovada vie, catre generatiile viitoare, ca se poate.

vineri, 8 aprilie 2011

Mi-e bine

Zile pline, impartite intre diverse lucrari (oh, nu pentru mine, a mea inca asteapta sa ma apuc de ea), vizite la medic (nimic serios, controale de rutina) si casa (aniversari si, pe alocuri, gospodarie).
Dar, mai ales, Copila. Ea imi ocupa cea mai mare parte a timpului. De dimineata si pana cand ne culcam, citim. Orice. Luam toate cartile la rand si le citim. Apoi le recitim. De la inceput sau pe scene (ehe, aici e treaba serioasa, nu gluma!) Facem lucrul acesta chiar si cu cele care au doar poze. Si s-o vezi atunci pe mami inventand diverse aventuri cu puiul de crocodil, cu cel de ursulet sau cu cel de girafa. Rulez non-stop, ca un serial de desene animate. Mai exact, desene ascultate. Ceteste, mami, ceteste! pare a fi leit-motivul ultimelor saptamani. Pana si olita trebuie asezata cu fata spre biblioteca, altfel e plictiseala mare. Mda, cu siguranta, asta e copilul meu! Ma recunosc (cu mandrie, deh) in el!
Cand vine seara, ascultam piese de teatru si facem puzzle-uri. Tati e langa noi, lucreaza pe calculator. Uneori nu rezista si ni se alatura, aranjand cate o piesa sau, pur si simplu, luandu-ne in brate.
A fost cald si bine in familia noastra, in ultimul timp. Si, dupa multi ani de cautari si framantari, de nelinisti si neimpliniri, imi place sa fiu eu.

vineri, 25 martie 2011

37

Martie este luna noastra.
Tatal Copilei s-a nascut intr-o zi de martie, iar in alta - eu. In martie ne-am casatorit si tot in martie Copila ne-a ales ca parinti.
Poate sa fie innorat sau sa bata vantul, poate sa ploua sau chiar sa si ninga, pentru noi, in martie, e soare. Soare de martie.

luni, 21 martie 2011

Pasta de avocado

Ok, recunosc: nu sunt mare bucatareasa. De altfel, am mai mentionat deja, tatal Copilei este cel care gateste in familia noastra. Totusi, ma straduiesc si, se pare, nu degeaba. Pe langa cele cateva feluri de mancare la care eu sunt SPECIALISTA (exact asa, cu majuscule), mai incropesc si cate ceva, de obicei inspirata de net si de ce am prin casa.
Astazi a venit randul avocado-ului, pe care am considerat ca l-am lasat destul de mult la copt (am invatat de la Ina cum sa fac), fiind pregatita de macel. Al lui, desigur. Asadar, l-am desfacut frumos, dupa reteta, i-am smuls carnea si l-am bagat, insotit de un catel de usturoi, sub cutitul nemilos al blenderului. Dupa ce l-am pasat bine, i-am turnat in cap o rosie taiata marunt, un fir de ceapa verde si niste patrunjel. Am uitat de uleiul de masline (nu-i bai, caci a mers si-asa), dar nu si de zeama de la o jumatate de lamaie. Sare nu i-am pus, caci nu tinem asa ceva in casa.
Am obtinut o pasta super buna, pe care am intins-o pe paine prajita. Mi-ar fi placut sa fie ceva painica raw, dar, chiar si asa, rezultatul a fost delicios si mult mai aproape de sanatos decat alte papici.
Proaspata, usoara, e o pasta pe care o voi mai prepara, cu siguranta! Daca ma gandesc bine, merg chiar acum sa mai cumpar niste avocado...

duminică, 20 martie 2011

Lui

 
Si vine ziua ta cum vine-un murmur
De flori mirositoare de cais.

sâmbătă, 19 martie 2011

Hai-ho

Dupa ce am cautat in toate directiile si am intrebat pe toata lumea, l-am gasit. La mine in calculator. Cantecul care ma bantuie de ceva luni statea ascuns pe unul dintre harduri, in folderul imens cu povesti. Abia zilele trecute am ajuns la aceasta varianta a Albei-ca-Zapada (caci avem mai multe). Printre pacanituri si zgomot de ac ce sare pe discul de vinil (ah, ce drag imi e sunetul acesta!), am auzit - in sfarsit! - versurile de la celebrul Hai-ho din desenele lui Disney.
Acum am o alta problema, la care am nevoie de ajutorul vostru: nu inteleg chiar toate versurile. Asa ca o sa va rog, ca la scoala, sa completati spatiile punctate cu varianta corecta.

Toti sapte-odat'
Pornim pe inserat,
Cand munca noi ne-am implinit,
In pas grabit.

Din munti, de sus,
Cand soarele-a apus,
Spre casa noi ne indreptam
Si iar cantam.

Iar fermecat
Tot .................. ne-a-nganat
Fiu-fiu-fiu (fliueraturi)
Fiu-fiu

Noi, faurari
Si mesteri, mari pietrari,
Din munte aurul am scos
Cantand voios.

* * * - Hai-ho, hai-ho (cantecul piticilor)



joi, 17 martie 2011

Aio, pupe!

Se plimba prin casa impingand un carucior de papusi in care sta Unu*, ursuletul verde. Pe bratul stang ii atarna gentuta albastra, in care a indesat tot ce-i trebuie pentru plimbare. Se apleaca spre ursulet si ii aranjeaza paturica. Il intreaba daca e bine. Banuiesc ca e, caci o vad zambindu-i relaxata. Cauta in geanta si scoate ceva de acolo. E o telecomanda veche, fara baterie, pe care i-am dat-o sa se joace. Apasa pe un buton, apoi duce aparatul la ureche. Zambeste si incepe sa vorbeasca fara pauza. Din cand in cand da capul pe spate si rade afectat.
Ma uit la tatal ei si il vad la fel de fascinat ca si mine. De unde stie ea sa se poarte asa? Unele gesturi ne sunt familiare, dar altele ne surprind. Ne intrebam soptit: oare asa vorbim noi? Si incepem sa ne jucam: Uite, asta esti tu, exact asa faci si tu! Da, da, iar acum a vorbit exact ca tine!
Ea nici macar nu ne aude. E prinsa in conversatia cu Eea (nu sunt sigura ca asa se scrie, dar stiu ca asa se pronunta), mai noua ei prietena imaginara. (Nu stiu ce s-a intamplat cu Ana, cealalta prietena. Ne-am trezit, intr-o dimineata, ca a fost inlocuita de personajul acesta cu nume ciudat.) Isi tine telefonul cu umarul (tu, tu, ma arata cu degetul tatal ei), in timp ce il ia pe ursulet in brate.
Incheie brusc: Bine, bine, pa! Pupe, pupe! Pe asta nu stiu de la cine a luat-o, nu de la noi. Ne hlizim unul la altul, ne aruncam cate un pupe, pupe si ne intoarcem repede la treburile noastre, pana nu isi da seama ca a fost urmarita.

* In traducere libera, Unu inseamna urs. De la Winnie the Pooh (zis si Unu Pu) citire. Preferatele mele: Unu Panda si unu Unu (adica un urs).

sâmbătă, 12 martie 2011

Pachetel de primavara

De ani de zile, am o stransa relatie cu Posta Romana. Am trecut impreuna prin multe.  Am invatat sa folosim calculatorul impreuna cu Dorina de la Ghiseul nr. 1 - colete (e adevarat, unora dintre noi ne-a luat ceva mai putin timp, dar, sustinuta de incurajarile celor de la coada - Doamna, daca nu sunteti in stare, vin eu sa tastez in locul dvs, dar macar sa terminam odata, caci stam aici de o ora! - si dupa un an si jumatate de exercitii, pana si Dorina s-a ridicat la nivelul la care poate tasta cu doua degete), am suferit impreuna cu amicul Hussein cand a aparut afisul in care scria ca nu avem voie sa trimitem grenade prin posta, am trimis scrisori, am primit pachete. Tot ea, Posta Romana, a fost martora legaturii romantice infiripate intre mine si Polirom si apoi a tradarii mele, cand am cochetat cu Nemira si Humanitas. Singurul secret, pe care l-am tinut bine ascuns de ea, a fost acela al primirii alocatiei copilului (precum si a indemnizatiei de crestere a lui) pe card, dar nestiind nimic, nu cred ca s-a suparat.
Acum doua zile, buna mea prietena mi-a transmis sa trec din nou pe la ea. Evident, n-am rezistat invitatiei si m-am grabit sa ii fac o vizita. Bine am facut, caci n-am plecat de acolo cu mainile goale, ci cu doua pachete mari, pline cu bucurii pentru suflet si trup.

 



Cel cu hrana pentru suflet e de la Laura, cea despre care scriam acum ceva timp ca, la implinirea unui an de viata a site-ului sau,  www.icoaneortodoxe.eu, daruieste doua icoane. Desi mi-a luat ceva timp sa ma decid, am reusit, intr-un final, sa trimit mail-ul cu alegerea facuta si, iata, mirosind a curat si a lemn proaspat lucrat, icoanele au si sosit. Mult mai frumoase decat se vede pe site! Una dintre ele va ramane in casa, iar pe cealalta o voi oferi, la randu-mi.

Cel de-al doilea pachet are stransa legatura cu noua mea pasiune (as putea spune chiar "noua mea obsesie"), crosetatul. Contine sculuri de lana cu acril, in doua ... nuante de degrade (daca pot spune asa). Firul e moale, delicat, merge sa-mi fac o bluza, caciula sau fular. Imi place si pare (caci n-am incercat inca) usor de lucrat.

Bucurii marunte, dar care fac atat de mult!

A, si sa nu uit! Cred ca Dorina e in concediu sau si-a dat demisia, caci la ghiseu era o domnisoara pe care nu am mai vazut-o si care se misca foarte repede. Desi eram a treia persoana la coada, n-am apucat sa citesc nici macar o pagina din cartea pe care o luasem cu mine (vedeti cum contribuie Posta Romana la pastrarea gustului pentru lectura al omului?), caci mi-a si venit randul.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea fotografiilor. Imi cer scuze nu fata de cititori, care sunt, adesea, mult prea ingaduitori, cat fata de minunatiile pe care le-am avut in mana si care sunt mult deasupra calitatilor mele de fotograf.

marți, 8 martie 2011

Obedei

Cand am creat acest blog (cu mult inainte de a scrie prima postare), Copila nu aparuse, inca, in viata noastra. Cel putin asa stiam noi. Abia la doua saptamani dupa aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Am abandonat blogul. Avalansa de sentimente, furtuna ce-mi rascolea simturile, toate lucrurile noi nu puteau fi asternute, descarcate in public. Imi apartineau numai mie, era modul primar in care stabileam o comunicare cu cu acel mine care era fiica mea.
Cand s-a nascut, puteam sta ore intregi s-o privesc. Nu ma plictiseam s-o vad cum trage cu pofta din san sau cum isi roteste ochii, studiind lumea (privirea aceea despre care cineva spunea ca s-ar traduce cu "wow, uite ce am facut!", nou-nascutii percepand Universul ca pe creatia proprie). Ii numaram degetelele si ii urmaream conturul obrajilor, o mangaiam si o sarutam si nu-mi venea sa cred: chiar e a mea? Chiar si acum, cand e mare (oh, da, la cei aproape doi ani si trei luni, imi pare mare), inca ma mai intreb daca e a mea, daca eu, eu, cea care a depasit 35 de ani, dar care nu a iesit inca din copilarie, eu am un copil.
Si ce cadou mai frumos decat existenta ei? Ce fericire mai mare decat sa-i simt bratele incolacindu-se in jurul gatului meu, in timp ce-si lipeste obrazul de obrazu-mi si-mi sopteste cu dragoste:
- Obedei, mami!
- Si eu te iubesc, minunea mea!

La toate acestea ma gandesc azi, cand se implinesc niste ani de cand am devenit unul. Si daca nu ar fi miile de alte lucruri pentru care sa te iubesc, daca n-as avea alte motive sa-ti multumesc, Copila, fiinta asta mica, ce-i nici eu, nici tu, dar e amandoi, ea ar fi cea care m-ar face azi sa-mi incolacesc bratele in jurul gatului tau, sa-mi lipesc obrazul de obrazu-ti si sa-ti soptesc:
- Obedei, dragul meu drag!

vineri, 4 martie 2011

De ce nu sunt eu Alba-ca-Zapada

Copila si Verisoara-cea-Mica se joaca pe covor. Intinsa pe canapea, Verisoara-cea-Mare citeste o carte de povesti.
- Joaca-te cu noi de-a Alba-ca-Zapada! o roaga Verisoara-cea-Mica.
- Da, aide, Ahaha! o ingana Copila.
- Nu pot, raspunde Verisoara-cea-Mare. Acum citesc.
- Ba da, haide, haide! insista cele mici.
- Mai tarziu, n-auziti? Acum VREAU SA CITESC!
- Te rugaaaaaaaaaaam!
- Of, bineeeeeee! Eu sunt Alba-ca-Zapada si citesc. Voi sunteti piticii si ma lasati in pace.
Cateva secunde de tacere, intrerupte de izbucnirea Verisoarei-cele-Mici:
- Nu-i asa povestea! Alba-ca-Zapada nu citeste, ea doar face curat si de mancare!

Concluzie: Frumoasa, harnica, dar inculta.

P.S. Cine ma poate ajuta? Caut cuvintele de la cantecul piticilor, cel cu "hai-ho". Dar vreau traducerea originala, serioasa, cea de pe vremea copilariei noastre (undeva, prin Cretacic), nu pe cea cu "misto". Am fost oripilata cand am auzit cuvantul acesta in varianta dublata in romana a filmului lui Disney.

marți, 1 martie 2011

Martie




Primavara da semne ca intarzie. Si in dimineata aceasta, ca si in ultimele zile, fulgii de nea pluteau usor prin aer, asternandu-se, martisoare, pe hainele noastre.
Noi inca asteptam linistiti sa zarim primii muguri si sa apara primii fluturasi.
Ne e dor de verde crud si de miros de pamant reavan.

joi, 24 februarie 2011

Una rece, una calda

24 de ore. Atat. 24 de ore fara internet. Dar zau ca mi s-au parut mai lungi. Si asta in conditiile in care ziua de ieri a fost atat de plina, incat oricum nu as fi avut timp sa stau pe calculator. Ce inseamna si dependenta asta!
Azi, pe langa reintoarcerea in retea, am mai avut o bucurie. Am castigat doua dintre icoanele facute de Laura. Acum ramane sa ma decid pe care sa le aleg, caci le vreau pe toate :).

duminică, 13 februarie 2011

Ba si tati e numai unu!

Inca de cand era in burtica, stiam ca, la un moment dat, va veni ziua aceea cand Copila il va prefera pe tatal ei. Acum nu stiu daca "preferat" e cuvantul potrivit, nu cred ca ea chiar poate alege (si nici nu trebuie vreodata) intre noi doi. E clar ca, de cele mai multe ori, cand plange, la mine cauta alinare. De cele mai multe ori, dar nu intotdeauna. Cand este, insa, vesela, sigura pe ea, fara vreun necaz care sa-i intunece chipul, tati e totul.
Ma asez cu ea la masa. Se suceste, se invarteste, ia doua linguri si stramba din nas. Ca nu-i place, ca vrea altceva, ca una, ca alta. Vrea sa se ridice de pe scaun. Eu incep sa comentez, ea continua sa spuna ca papa nu e buna. Vine printul salvator, intreaba ce s-a intamplat, eu comentez din nou, iar el ma trimite pana in dormitor, sa ma racoresc. Ma intorc dupa doua minute. Ce face fata mea? Mananca de parca am tinut-o flamanda toata ziua. Imi arunca o privire satisfacuta si-mi spune: "munie (buna), papa, munie, munie". M-am intors, pentru o noua tura de racoare, in dormitor.
Si nu, nu are legatura cu tonul meu, pe cuvant. Asa credeam si eu, ca poate mi-am pierdut tactul, rabdarea. No way! Tatal ei poate sa confirme. Pur si simplu, totul pare mai bun si mai frumos cand e de la tati.
Zilele trecute, eram la mama si a venit tati sa ne ia acasa. Ce circ a fost! Mami sa stea acolo, iar ea sa plece numai cu tati. Am zis ca-i trece, asa ca am plecat si eu, la cateva secunde dupa ei. Cand m-a vazut la cativa metri in spatele, a inceput sa urle. Nuuuuu, doar ea si cu tati! Mi-a aratat chiar si unde ar trebui sa ma opresc.
La culcare trebuie sa vina si tati, fara el nu poate adormi. La trezire: " u e tati?" Pe strada, de mana cu tati. Si sa nu creada tati ca nu vad cum se umfla in pene de mandrie!
Dar eu nu ma supar. Dimpotriva. Ma uit la ei si mi se umple inima de bucurie, caci ei sunt oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Si stiu si ca ei ma iubesc :).

P.S. Inca ceva: am mai spus ca, pana pe la un an si trei luni, Copila nu mi-a spus "mami", ci ma striga pe nume? Pe mine, cea fara de care nu putea si care ii era mereu alaturi...
In schimb, tatal ei era "tati". Ba nu, era "taaaaaati", rostit pe cel mai dulce ton si insotit de cea mai pierduta si indragostita privire.

sâmbătă, 12 februarie 2011

Papa cu naut si linte

Pentru ca m-a starnit mariamirabela cu ale sale chiftelute 3 legume, ieri m-am pus pe treaba si m-am apucat de gatit. Normal ca nu aveam in casa tot ce trebuie (care ar fi fost sansele?), dar m-am descurcat. In final, baza de plecare era urmatoarea:

- una bucata cana plina cu linte pusa la inmuiat
- una bucata cana cu naut pus la inmuiat
- una bucata cana cu nuci
- cateva cepe destul de mici (nu mai stiu exact daca au fost 3 sau 4)
- seminte de susan (caci fulgi de ovaz nu aveam)
- sare
- coriandru
- chimen

Asa cum am fost sfatuita, am "robotit" toate componentele, mai putin susanul, pe care l-am rumenit in tigaie. Am scos tava din cuptor, am acoperit-o cu hartie de copt, apoi am inceput sa formez, din compozitia de mai sus, chiftelute nici prea rotunde, nici prea plate, pe care le-am tavalit frumos prin susan. Abia dupa ce umplusem cam trei sferturi de tava si nici nu mai aveam prin ce tavali, m-am gandit sa pun niste marar si patrunjel. Cele mai bun chiftelute, dupa parerea mea, sunt cele cu multa verdeata. Imi mentin parerea si dupa ce le-am gustat pe acestea.
Nu mai stiu cat am lasat tava in cuptor. Am incercat sa ma ghidez dupa indicatii, dar tot "la ochi" am facut totul. Temperatura a fost stabilita - dupa negocieri cu tatal Copilei, maestrul bucatar in familia noastra - la 180 de grade.

Ei, una peste alta, chiftelutele au iesit bune. Mai ales cele fara susan, dar cu mult patrunjel si marar. Nu stiu de ce nu am pus si usturoi, cred ca ar fi dat un gust bun. Data viitoare. Desi atunci s-ar putea sa nu le mai pregatesc in cuptor, ci sa le las crude. Caci, dupa ingrediente si dupa sursa retetei, asa cred ca era reteta, ceva mai raw.
Copila nu a apreciat eforturile mele culinare. Tatal ei, insa, a fost satisfacut de rezultat, asa ca vom trece chiftelutele pe lista cu papica.

Nautul si lintea care mi-au ramas (caci eu am pus o cana din fiecare, dar, dupa ce s-au umflat, au iesit vreo 3), au fost puse la fiert cu putina sare si robotite, la randul lor, impreuna cu putina lamaie si usturoi. A iesit o pasta bunuta (nu extraordinara), in care am mai tocat si putin patrunjel (eu am zis ca-mi place verdeata...).
Pentru ca pasta i-a placut fetei, dar nu in mod deosebit si tatalui, eu zic ca s-au echilibrat lucrurile :).

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Din spital

Ca sistemul sanitar din Romania e la pamant, o stiam, dar abia acum, stand o saptamana in spital cu Copila, mi-am confirmat acest lucru. Dat fiind faptul ca nici eu, nici tatal fetei nu suntem clienti fideli ai spitalelor sau ai farmaciilor (una dintre doctoritele din spital s-a uitat ciudat auzind ca nu stiu la ce foloseste un medicament absolut banal - de unde sa stiu? pana s-a nascut fata noi nu obisnuiam sa cumpara pastile; n-am avut probleme, iar eventualele indispozitii le tratam mai mult naturist), experienta a fost marcanta. Din avalansa de ganduri si sentimente cu care m-am intors, acum, dupa ce m-am mai linistit putin, o sa notez doar cateva:
- in spital (un spital pentru copii, din capitala), toata lumea, indiferent de diagnostic, lua acelasi antibiotic - justificarea: sa nu luam vreo boala din spital.
- branulele erau foarte proaste. Noi am avut noroc, Copilei i-au prins-o din prima, dar pe altii ii intepau si de cate 5 ori, pana nimereau vena potrivita. O asistenta ne-a povestit ca nu exista branule si ca medicii fac cheta ca sa le cumpere si ca, de multe ori, prefera cantitatea in locul calitatii.
- lipseau materialele cele mai banale. Nu un supozitor cu glicerina, nu un sirop pe baza de ibuprofen sau paracetamol. Termometrul, daca il cereai (nu eu, caci am venit cu toata farmacia de acasa si cu instrumentarul personal - nici n-as fi cutezat sa folosesc la copil termometrul de acolo, as fi mers sa imi cumpar unul, daca nu aveam!), trebuia sa il cauti prin saloane, sa vezi pe unde mai e.
- era un singur grup sanitar pe sectie, folosit la gramada de catre copii si adulti, la care stateam, in fecare dimineata, la coada; nu exista decat un singur dus, la care puteai ajunge din doua saloane (norocoase din nou, unul dintre ele era salonul nostru). Exista, in schimb, o chivueta in fiecare camera.
- cele mai multe asistente ne-au tratat frumos, fara sa fie nevoie sa cotizam in vreun fel. Una dintre ele a stat chiar si peste program (am inteles ca, oricum, este o obisnuinta pentru ele), pana s-a asigurat ca ne-am rezolvat toate problemele. Desigur, exista si celalalt gen de asistente. Nu pot s-o uit pe aceea care, intr-o noapte, dupa ce fata mea varsa pentru a zecea oara, mi-a spus: O fi luat vreun virus din spital. Ce sa va fac, daca o lasati sa coboare din pat si sa umble pe hol?
- medicii... hm... Primul contact a fost cu un mare specialist, care s-a nimerit sa fie de garda in noaptea internarii si care a vazut in fuga fisa copilului si a inceput sa tipe la mine din nu stiu ce motive. Nu-mi amintesc ce a spus, oricum eu nu am apucat sa deschid gura (de fapt, nu am apucat nici sa aud ce latra, ca de vorbit nu putea fi vorba), ca a si iesit din salon si dus a fost. Noroc ca nu ni s-au mai intersectat drumurile! Ulterior, am aflat ca pe o alta mamica, ce i-a cerut sa ii explice diagnosticul copilului, a trimis-o sa invete limba romana, daca nu intelege ce spune el. Biata femeie, profesoara de matematica, s-a simtit vinovata ca a facut facultatea gresita. Totusi, doctorita care s-a ocupat, in final, de noi (datorita protocolului, am fost intai la Terapie Intensiva, abia apoi fiind mutate pe sectie), a avut rabdare sa asculte tot ce ii povesteam, reusind, zic eu, sa-si faca o imagine de ansamblu asupra problemelor Copilei.
- era plin de bebelusi cu infectii ale cailor respiratorii. Cat am stat acolo, au murit doi: unul de o luna si altul de trei. E adevarat, pe alta sectie, nu pe a noastra, dar nu mai putin cutremurator.
Senzatia finala a fost de irealitate. Te rupi de lumea normala, reala si plonjezi in alta, care, cu cat stai mai mult, se transforma intr-un fel de normal. M-am cutremurat cand fata, dupa ce l-am condus pe tati pana la scari, mi-a spus sa mergem acasa, adica in salon...
Acum incepem sa ne revenim, desi, iata, suntem acasa (adevarata noastra casa!) de 5 zile, iar Copila a avut deja 3 cosmaruri cu spitalul (plange in somn si isi tine teapana mana cu branula, ca si cum inca i s-ar mai face injectie). Eu ma simt neputincioasa in a-mi feri fata de tot ce e rau pe lumea asta si, intr-o incercare subconstienta de compensare, am devenit mai mamoasa si mi-e teama sa o scap din ochi. Rational, realizez ca e o prostie si stiu ca imi va veni mintea la cap, dar, deocamdata, pana se aseaza lucrurile, o sa ma mai port, putin timp, paranoic.

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

2010 sau cum sa nu privesti inapoi cu manie

Despre cei dusi - fiind ei chiar si ani - cica sa nu vorbesti decat de bine. Si pentru ca a fost un an greu, urat, de care ma bucur sa ma despart, prefer sa nu mai vorbesc deloc. Inchid o poarta si incep cu optimism un nou drum.
Bun venit, 2011!