24 de ore. Atat. 24 de ore fara internet. Dar zau ca mi s-au parut mai lungi. Si asta in conditiile in care ziua de ieri a fost atat de plina, incat oricum nu as fi avut timp sa stau pe calculator. Ce inseamna si dependenta asta!
Azi, pe langa reintoarcerea in retea, am mai avut o bucurie. Am castigat doua dintre icoanele facute de Laura. Acum ramane sa ma decid pe care sa le aleg, caci le vreau pe toate :).
joi, 24 februarie 2011
duminică, 13 februarie 2011
Ba si tati e numai unu!
Inca de cand era in burtica, stiam ca, la un moment dat, va veni ziua aceea cand Copila il va prefera pe tatal ei. Acum nu stiu daca "preferat" e cuvantul potrivit, nu cred ca ea chiar poate alege (si nici nu trebuie vreodata) intre noi doi. E clar ca, de cele mai multe ori, cand plange, la mine cauta alinare. De cele mai multe ori, dar nu intotdeauna. Cand este, insa, vesela, sigura pe ea, fara vreun necaz care sa-i intunece chipul, tati e totul.
Ma asez cu ea la masa. Se suceste, se invarteste, ia doua linguri si stramba din nas. Ca nu-i place, ca vrea altceva, ca una, ca alta. Vrea sa se ridice de pe scaun. Eu incep sa comentez, ea continua sa spuna ca papa nu e buna. Vine printul salvator, intreaba ce s-a intamplat, eu comentez din nou, iar el ma trimite pana in dormitor, sa ma racoresc. Ma intorc dupa doua minute. Ce face fata mea? Mananca de parca am tinut-o flamanda toata ziua. Imi arunca o privire satisfacuta si-mi spune: "munie (buna), papa, munie, munie". M-am intors, pentru o noua tura de racoare, in dormitor.
Si nu, nu are legatura cu tonul meu, pe cuvant. Asa credeam si eu, ca poate mi-am pierdut tactul, rabdarea. No way! Tatal ei poate sa confirme. Pur si simplu, totul pare mai bun si mai frumos cand e de la tati.
Zilele trecute, eram la mama si a venit tati sa ne ia acasa. Ce circ a fost! Mami sa stea acolo, iar ea sa plece numai cu tati. Am zis ca-i trece, asa ca am plecat si eu, la cateva secunde dupa ei. Cand m-a vazut la cativa metri in spatele, a inceput sa urle. Nuuuuu, doar ea si cu tati! Mi-a aratat chiar si unde ar trebui sa ma opresc.
La culcare trebuie sa vina si tati, fara el nu poate adormi. La trezire: " u e tati?" Pe strada, de mana cu tati. Si sa nu creada tati ca nu vad cum se umfla in pene de mandrie!
Dar eu nu ma supar. Dimpotriva. Ma uit la ei si mi se umple inima de bucurie, caci ei sunt oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Si stiu si ca ei ma iubesc :).
P.S. Inca ceva: am mai spus ca, pana pe la un an si trei luni, Copila nu mi-a spus "mami", ci ma striga pe nume? Pe mine, cea fara de care nu putea si care ii era mereu alaturi...
In schimb, tatal ei era "tati". Ba nu, era "taaaaaati", rostit pe cel mai dulce ton si insotit de cea mai pierduta si indragostita privire.
Ma asez cu ea la masa. Se suceste, se invarteste, ia doua linguri si stramba din nas. Ca nu-i place, ca vrea altceva, ca una, ca alta. Vrea sa se ridice de pe scaun. Eu incep sa comentez, ea continua sa spuna ca papa nu e buna. Vine printul salvator, intreaba ce s-a intamplat, eu comentez din nou, iar el ma trimite pana in dormitor, sa ma racoresc. Ma intorc dupa doua minute. Ce face fata mea? Mananca de parca am tinut-o flamanda toata ziua. Imi arunca o privire satisfacuta si-mi spune: "munie (buna), papa, munie, munie". M-am intors, pentru o noua tura de racoare, in dormitor.
Si nu, nu are legatura cu tonul meu, pe cuvant. Asa credeam si eu, ca poate mi-am pierdut tactul, rabdarea. No way! Tatal ei poate sa confirme. Pur si simplu, totul pare mai bun si mai frumos cand e de la tati.
Zilele trecute, eram la mama si a venit tati sa ne ia acasa. Ce circ a fost! Mami sa stea acolo, iar ea sa plece numai cu tati. Am zis ca-i trece, asa ca am plecat si eu, la cateva secunde dupa ei. Cand m-a vazut la cativa metri in spatele, a inceput sa urle. Nuuuuu, doar ea si cu tati! Mi-a aratat chiar si unde ar trebui sa ma opresc.
La culcare trebuie sa vina si tati, fara el nu poate adormi. La trezire: " u e tati?" Pe strada, de mana cu tati. Si sa nu creada tati ca nu vad cum se umfla in pene de mandrie!
Dar eu nu ma supar. Dimpotriva. Ma uit la ei si mi se umple inima de bucurie, caci ei sunt oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Si stiu si ca ei ma iubesc :).
P.S. Inca ceva: am mai spus ca, pana pe la un an si trei luni, Copila nu mi-a spus "mami", ci ma striga pe nume? Pe mine, cea fara de care nu putea si care ii era mereu alaturi...
In schimb, tatal ei era "tati". Ba nu, era "taaaaaati", rostit pe cel mai dulce ton si insotit de cea mai pierduta si indragostita privire.
sâmbătă, 12 februarie 2011
Papa cu naut si linte
Pentru ca m-a starnit mariamirabela cu ale sale chiftelute 3 legume, ieri m-am pus pe treaba si m-am apucat de gatit. Normal ca nu aveam in casa tot ce trebuie (care ar fi fost sansele?), dar m-am descurcat. In final, baza de plecare era urmatoarea:
- una bucata cana plina cu linte pusa la inmuiat
- una bucata cana cu naut pus la inmuiat
- una bucata cana cu nuci
- cateva cepe destul de mici (nu mai stiu exact daca au fost 3 sau 4)
- seminte de susan (caci fulgi de ovaz nu aveam)
- sare
- coriandru
- chimen
Asa cum am fost sfatuita, am "robotit" toate componentele, mai putin susanul, pe care l-am rumenit in tigaie. Am scos tava din cuptor, am acoperit-o cu hartie de copt, apoi am inceput sa formez, din compozitia de mai sus, chiftelute nici prea rotunde, nici prea plate, pe care le-am tavalit frumos prin susan. Abia dupa ce umplusem cam trei sferturi de tava si nici nu mai aveam prin ce tavali, m-am gandit sa pun niste marar si patrunjel. Cele mai bun chiftelute, dupa parerea mea, sunt cele cu multa verdeata. Imi mentin parerea si dupa ce le-am gustat pe acestea.
Nu mai stiu cat am lasat tava in cuptor. Am incercat sa ma ghidez dupa indicatii, dar tot "la ochi" am facut totul. Temperatura a fost stabilita - dupa negocieri cu tatal Copilei, maestrul bucatar in familia noastra - la 180 de grade.
Ei, una peste alta, chiftelutele au iesit bune. Mai ales cele fara susan, dar cu mult patrunjel si marar. Nu stiu de ce nu am pus si usturoi, cred ca ar fi dat un gust bun. Data viitoare. Desi atunci s-ar putea sa nu le mai pregatesc in cuptor, ci sa le las crude. Caci, dupa ingrediente si dupa sursa retetei, asa cred ca era reteta, ceva mai raw.
Copila nu a apreciat eforturile mele culinare. Tatal ei, insa, a fost satisfacut de rezultat, asa ca vom trece chiftelutele pe lista cu papica.
Nautul si lintea care mi-au ramas (caci eu am pus o cana din fiecare, dar, dupa ce s-au umflat, au iesit vreo 3), au fost puse la fiert cu putina sare si robotite, la randul lor, impreuna cu putina lamaie si usturoi. A iesit o pasta bunuta (nu extraordinara), in care am mai tocat si putin patrunjel (eu am zis ca-mi place verdeata...).
Pentru ca pasta i-a placut fetei, dar nu in mod deosebit si tatalui, eu zic ca s-au echilibrat lucrurile :).
- una bucata cana plina cu linte pusa la inmuiat
- una bucata cana cu naut pus la inmuiat
- una bucata cana cu nuci
- cateva cepe destul de mici (nu mai stiu exact daca au fost 3 sau 4)
- seminte de susan (caci fulgi de ovaz nu aveam)
- sare
- coriandru
- chimen
Asa cum am fost sfatuita, am "robotit" toate componentele, mai putin susanul, pe care l-am rumenit in tigaie. Am scos tava din cuptor, am acoperit-o cu hartie de copt, apoi am inceput sa formez, din compozitia de mai sus, chiftelute nici prea rotunde, nici prea plate, pe care le-am tavalit frumos prin susan. Abia dupa ce umplusem cam trei sferturi de tava si nici nu mai aveam prin ce tavali, m-am gandit sa pun niste marar si patrunjel. Cele mai bun chiftelute, dupa parerea mea, sunt cele cu multa verdeata. Imi mentin parerea si dupa ce le-am gustat pe acestea.
Nu mai stiu cat am lasat tava in cuptor. Am incercat sa ma ghidez dupa indicatii, dar tot "la ochi" am facut totul. Temperatura a fost stabilita - dupa negocieri cu tatal Copilei, maestrul bucatar in familia noastra - la 180 de grade.
Ei, una peste alta, chiftelutele au iesit bune. Mai ales cele fara susan, dar cu mult patrunjel si marar. Nu stiu de ce nu am pus si usturoi, cred ca ar fi dat un gust bun. Data viitoare. Desi atunci s-ar putea sa nu le mai pregatesc in cuptor, ci sa le las crude. Caci, dupa ingrediente si dupa sursa retetei, asa cred ca era reteta, ceva mai raw.
Copila nu a apreciat eforturile mele culinare. Tatal ei, insa, a fost satisfacut de rezultat, asa ca vom trece chiftelutele pe lista cu papica.
Nautul si lintea care mi-au ramas (caci eu am pus o cana din fiecare, dar, dupa ce s-au umflat, au iesit vreo 3), au fost puse la fiert cu putina sare si robotite, la randul lor, impreuna cu putina lamaie si usturoi. A iesit o pasta bunuta (nu extraordinara), in care am mai tocat si putin patrunjel (eu am zis ca-mi place verdeata...).
Pentru ca pasta i-a placut fetei, dar nu in mod deosebit si tatalui, eu zic ca s-au echilibrat lucrurile :).
sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Din spital
Ca sistemul sanitar din Romania e la pamant, o stiam, dar abia acum, stand o saptamana in spital cu Copila, mi-am confirmat acest lucru. Dat fiind faptul ca nici eu, nici tatal fetei nu suntem clienti fideli ai spitalelor sau ai farmaciilor (una dintre doctoritele din spital s-a uitat ciudat auzind ca nu stiu la ce foloseste un medicament absolut banal - de unde sa stiu? pana s-a nascut fata noi nu obisnuiam sa cumpara pastile; n-am avut probleme, iar eventualele indispozitii le tratam mai mult naturist), experienta a fost marcanta. Din avalansa de ganduri si sentimente cu care m-am intors, acum, dupa ce m-am mai linistit putin, o sa notez doar cateva:
- in spital (un spital pentru copii, din capitala), toata lumea, indiferent de diagnostic, lua acelasi antibiotic - justificarea: sa nu luam vreo boala din spital.
- branulele erau foarte proaste. Noi am avut noroc, Copilei i-au prins-o din prima, dar pe altii ii intepau si de cate 5 ori, pana nimereau vena potrivita. O asistenta ne-a povestit ca nu exista branule si ca medicii fac cheta ca sa le cumpere si ca, de multe ori, prefera cantitatea in locul calitatii.
- lipseau materialele cele mai banale. Nu un supozitor cu glicerina, nu un sirop pe baza de ibuprofen sau paracetamol. Termometrul, daca il cereai (nu eu, caci am venit cu toata farmacia de acasa si cu instrumentarul personal - nici n-as fi cutezat sa folosesc la copil termometrul de acolo, as fi mers sa imi cumpar unul, daca nu aveam!), trebuia sa il cauti prin saloane, sa vezi pe unde mai e.
- era un singur grup sanitar pe sectie, folosit la gramada de catre copii si adulti, la care stateam, in fecare dimineata, la coada; nu exista decat un singur dus, la care puteai ajunge din doua saloane (norocoase din nou, unul dintre ele era salonul nostru). Exista, in schimb, o chivueta in fiecare camera.
- cele mai multe asistente ne-au tratat frumos, fara sa fie nevoie sa cotizam in vreun fel. Una dintre ele a stat chiar si peste program (am inteles ca, oricum, este o obisnuinta pentru ele), pana s-a asigurat ca ne-am rezolvat toate problemele. Desigur, exista si celalalt gen de asistente. Nu pot s-o uit pe aceea care, intr-o noapte, dupa ce fata mea varsa pentru a zecea oara, mi-a spus: O fi luat vreun virus din spital. Ce sa va fac, daca o lasati sa coboare din pat si sa umble pe hol?
- medicii... hm... Primul contact a fost cu un mare specialist, care s-a nimerit sa fie de garda in noaptea internarii si care a vazut in fuga fisa copilului si a inceput sa tipe la mine din nu stiu ce motive. Nu-mi amintesc ce a spus, oricum eu nu am apucat sa deschid gura (de fapt, nu am apucat nici sa aud ce latra, ca de vorbit nu putea fi vorba), ca a si iesit din salon si dus a fost. Noroc ca nu ni s-au mai intersectat drumurile! Ulterior, am aflat ca pe o alta mamica, ce i-a cerut sa ii explice diagnosticul copilului, a trimis-o sa invete limba romana, daca nu intelege ce spune el. Biata femeie, profesoara de matematica, s-a simtit vinovata ca a facut facultatea gresita. Totusi, doctorita care s-a ocupat, in final, de noi (datorita protocolului, am fost intai la Terapie Intensiva, abia apoi fiind mutate pe sectie), a avut rabdare sa asculte tot ce ii povesteam, reusind, zic eu, sa-si faca o imagine de ansamblu asupra problemelor Copilei.
- era plin de bebelusi cu infectii ale cailor respiratorii. Cat am stat acolo, au murit doi: unul de o luna si altul de trei. E adevarat, pe alta sectie, nu pe a noastra, dar nu mai putin cutremurator.
Senzatia finala a fost de irealitate. Te rupi de lumea normala, reala si plonjezi in alta, care, cu cat stai mai mult, se transforma intr-un fel de normal. M-am cutremurat cand fata, dupa ce l-am condus pe tati pana la scari, mi-a spus sa mergem acasa, adica in salon...
Acum incepem sa ne revenim, desi, iata, suntem acasa (adevarata noastra casa!) de 5 zile, iar Copila a avut deja 3 cosmaruri cu spitalul (plange in somn si isi tine teapana mana cu branula, ca si cum inca i s-ar mai face injectie). Eu ma simt neputincioasa in a-mi feri fata de tot ce e rau pe lumea asta si, intr-o incercare subconstienta de compensare, am devenit mai mamoasa si mi-e teama sa o scap din ochi. Rational, realizez ca e o prostie si stiu ca imi va veni mintea la cap, dar, deocamdata, pana se aseaza lucrurile, o sa ma mai port, putin timp, paranoic.
- in spital (un spital pentru copii, din capitala), toata lumea, indiferent de diagnostic, lua acelasi antibiotic - justificarea: sa nu luam vreo boala din spital.
- branulele erau foarte proaste. Noi am avut noroc, Copilei i-au prins-o din prima, dar pe altii ii intepau si de cate 5 ori, pana nimereau vena potrivita. O asistenta ne-a povestit ca nu exista branule si ca medicii fac cheta ca sa le cumpere si ca, de multe ori, prefera cantitatea in locul calitatii.
- lipseau materialele cele mai banale. Nu un supozitor cu glicerina, nu un sirop pe baza de ibuprofen sau paracetamol. Termometrul, daca il cereai (nu eu, caci am venit cu toata farmacia de acasa si cu instrumentarul personal - nici n-as fi cutezat sa folosesc la copil termometrul de acolo, as fi mers sa imi cumpar unul, daca nu aveam!), trebuia sa il cauti prin saloane, sa vezi pe unde mai e.
- era un singur grup sanitar pe sectie, folosit la gramada de catre copii si adulti, la care stateam, in fecare dimineata, la coada; nu exista decat un singur dus, la care puteai ajunge din doua saloane (norocoase din nou, unul dintre ele era salonul nostru). Exista, in schimb, o chivueta in fiecare camera.
- cele mai multe asistente ne-au tratat frumos, fara sa fie nevoie sa cotizam in vreun fel. Una dintre ele a stat chiar si peste program (am inteles ca, oricum, este o obisnuinta pentru ele), pana s-a asigurat ca ne-am rezolvat toate problemele. Desigur, exista si celalalt gen de asistente. Nu pot s-o uit pe aceea care, intr-o noapte, dupa ce fata mea varsa pentru a zecea oara, mi-a spus: O fi luat vreun virus din spital. Ce sa va fac, daca o lasati sa coboare din pat si sa umble pe hol?
- medicii... hm... Primul contact a fost cu un mare specialist, care s-a nimerit sa fie de garda in noaptea internarii si care a vazut in fuga fisa copilului si a inceput sa tipe la mine din nu stiu ce motive. Nu-mi amintesc ce a spus, oricum eu nu am apucat sa deschid gura (de fapt, nu am apucat nici sa aud ce latra, ca de vorbit nu putea fi vorba), ca a si iesit din salon si dus a fost. Noroc ca nu ni s-au mai intersectat drumurile! Ulterior, am aflat ca pe o alta mamica, ce i-a cerut sa ii explice diagnosticul copilului, a trimis-o sa invete limba romana, daca nu intelege ce spune el. Biata femeie, profesoara de matematica, s-a simtit vinovata ca a facut facultatea gresita. Totusi, doctorita care s-a ocupat, in final, de noi (datorita protocolului, am fost intai la Terapie Intensiva, abia apoi fiind mutate pe sectie), a avut rabdare sa asculte tot ce ii povesteam, reusind, zic eu, sa-si faca o imagine de ansamblu asupra problemelor Copilei.
- era plin de bebelusi cu infectii ale cailor respiratorii. Cat am stat acolo, au murit doi: unul de o luna si altul de trei. E adevarat, pe alta sectie, nu pe a noastra, dar nu mai putin cutremurator.
Senzatia finala a fost de irealitate. Te rupi de lumea normala, reala si plonjezi in alta, care, cu cat stai mai mult, se transforma intr-un fel de normal. M-am cutremurat cand fata, dupa ce l-am condus pe tati pana la scari, mi-a spus sa mergem acasa, adica in salon...
Acum incepem sa ne revenim, desi, iata, suntem acasa (adevarata noastra casa!) de 5 zile, iar Copila a avut deja 3 cosmaruri cu spitalul (plange in somn si isi tine teapana mana cu branula, ca si cum inca i s-ar mai face injectie). Eu ma simt neputincioasa in a-mi feri fata de tot ce e rau pe lumea asta si, intr-o incercare subconstienta de compensare, am devenit mai mamoasa si mi-e teama sa o scap din ochi. Rational, realizez ca e o prostie si stiu ca imi va veni mintea la cap, dar, deocamdata, pana se aseaza lucrurile, o sa ma mai port, putin timp, paranoic.
sâmbătă, 1 ianuarie 2011
2010 sau cum sa nu privesti inapoi cu manie
Despre cei dusi - fiind ei chiar si ani - cica sa nu vorbesti decat de bine. Si pentru ca a fost un an greu, urat, de care ma bucur sa ma despart, prefer sa nu mai vorbesc deloc. Inchid o poarta si incep cu optimism un nou drum.
Bun venit, 2011!
Bun venit, 2011!
luni, 27 decembrie 2010
De Craciun, vin piticii
Dupa cum am mai povestit, Copila este fan Ahaha (adica Alba-ca-Zapada). Atat de fan, incat totul are legatura cu ea. Are Cenusareasa mama vitrega? Are si Ahaha. Si repede aduce cartea, pe post de argument. Are Cenusareasa print? Ahaha a avut prima. Vorbim (in orice context) despre padure, vanator, regina, caprioare (noi avem versiunea Disney a povestii), iepurasi, veverite? Pe toate le gasim la Ahaha.
Mai nou, si Mos Craciun isi gaseste locul in poveste.
- Te-i ata, mami?
- Cine, nenea acesta? Mos Craciun.
- Nu, pititii.
- Nu, mami, nu e un pitic. E un nene care se numeste Mos Craciun. Se spune ca el...
- Nuuuuuuu, PITITII.
Si, desigur, aduce cartea ca sa ma convinga. Si m-a convins. De la barba si caciula, pana la burta si imbracaminte, Mos Craciun e un pitic. Ce conteaza ca e ceva mai inalt? In imagini nu se vede.
Prin urmare, daca o intrebi de unde a primit jucariile sau cizmulitele cu care s-a intors acasa de prin vizitele de familie, iti va raspunde ca de la pitici.
Asa sa le ramana numele!
Mai nou, si Mos Craciun isi gaseste locul in poveste.
- Te-i ata, mami?
- Cine, nenea acesta? Mos Craciun.
- Nu, pititii.
- Nu, mami, nu e un pitic. E un nene care se numeste Mos Craciun. Se spune ca el...
- Nuuuuuuu, PITITII.
Si, desigur, aduce cartea ca sa ma convinga. Si m-a convins. De la barba si caciula, pana la burta si imbracaminte, Mos Craciun e un pitic. Ce conteaza ca e ceva mai inalt? In imagini nu se vede.
Prin urmare, daca o intrebi de unde a primit jucariile sau cizmulitele cu care s-a intors acasa de prin vizitele de familie, iti va raspunde ca de la pitici.
Asa sa le ramana numele!
sâmbătă, 25 decembrie 2010
Craciun fericit!
Au fost colinde. Multe. Si au fost surorile mele. Si fetele noastre. Si mama. Si prietenii. Cei cu care am colindat, precum si cei pe care i-am colindat. Si au fost adevaratele cadouri. Fericirea fetelor ca s-au revazut. Cartea care mi-a oferit raspunsuri la framantarile mele. Iubirea familiei.
Am crezut ca o sa fie un Craciun trist. Nu avea cum. Pentru ca adevaratul Craciun e in noi. Iar daca nu ati gasit inca drumul spre el, spre voi insiva, incercati ascultand asta.
Am crezut ca o sa fie un Craciun trist. Nu avea cum. Pentru ca adevaratul Craciun e in noi. Iar daca nu ati gasit inca drumul spre el, spre voi insiva, incercati ascultand asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)