Bilant

• Are trei prietene bune (Iulia, Bianca si Teo), precum si o surioara imaginara, care sta la Duduamin (n.n.: Dumnezeu) si asteapta sa o chemam. Mai are si o verisoara pe care o considera sora ei mai mare si pe care, pur si simplu, o venereaza. 
• Isi boteaza papusile cu nume ciudate, avand rezonanta nordica. In zadar incercam sa le retinem, ne este absolut imposibil. Sa le reproducem? Nici atat! Ne-ar trebui inca o limba si vreo cateva coarde vocale :). 
• Vorbeste in continuu. Are pareri, preferinte si povesteste tot ce se intampla. Asa ca avem grija sa nu se intample ceva ce nu am vrea sa fie povestit :). 
• Recita. Canta. Uneori numai ea stie ce. Alteori, prind vreun fragment cunoscut si ma lamuresc. Le citeste papusilor si inventeaza diverse jocuri si jucarii. 
• Rade de ea insasi cand greseste vreun cuvant si incepe sa inteleaga glume sau jocuri de cuvinte pe care le facem noi. Sesizeaza anumite subtilitati ale limbii: ­– Ti-e frig, scumpo? – Nu. – Sigur? – Nu. Adica da, sigur. 
• Inca isi foloseste numele cand vorbeste despre sine (cunoaste ambele prenume), dar noua ne spune deja tu, pe tine. 
• E ambitioasa si incearca sa gaseasca singura solutii, inainte de a ne permite sa o ajutam. 
• Profunda si empatica, ii pasa cu adevarat de cei din jur. Ma vede preocupata si se apropie, uitandu-se in ochii mei: Esti bine, mami?, iar cu manuta ma mangaie pe obraz. 
• E foarte atenta, in parc, cu jucariile imprumutate de la alti copii, tinand mortis sa le predea direct proprietarului. E in stare sa se opreasca din joaca pana descopera cui trebuie sa ii dea inapoi o jucarie pe care, de altfel, a gasit-o aruncata pe jos. Intr-o zi, a plans cand parintii unui copil ce o simpatizase au dorit sa ii lase ei o masinuta. A alergat dupa ei pana la iesirea din parc si nu intelegea de ce nu ii este primita jucaria inapoi. Abia dupa vreo zece minute am reusit sa o linistesc. 
• Imi fac griji cu ea ca este un pic prea stricta cu regulile (mult mai stricta decat sunt eu cu ea) si are ceva tendinte compulsive (isi aranjeaza masuta la linie, nu se poate juca pana nu indreapta coltul unui covor etc.). Ma mai linistesc cand vad jucarii aruncate prin toata casa. Cred ca sunt singura mama ce se bucura vazand asa ceva :). 
• Adoarme seara ascultand povesti despre fetita ce ii poarta numele si care traieste intr-o lume identica cu a ei. Doar ca mai buna :). Caci aceasta e ocazia mea de a inventa povesti care o ajuta sa treaca peste frustrarile zilei, precum si peste temerile pe care mi se pare mie ca le are. 
• Daca nu inteleg ce spune, nu se enerveaza, ci incepe, cu rabdare, sa imi explice. Da exemple, mimeaza, orice numai sa ma prind despre ce vorbeste. Si cand, in sfarsit, ghicesc cuvantul, imi zambeste si imi spune incurajator: bravo, mami! 
• Are certe inclinatii sportive si ma uimeste agilitatea si curajul cu care se catara peste tot. 

Nu stie litere, nu recita din Eminescu si, uneori, mai greseste culorile. Nu e un geniu, nedepasindu-si varsta. E un copil normal: vesel, curios, plin de viata.

A implinit, astazi, doi ani si jumatate.

Activitati de matematica (2-3 ani)

Mai intai am desenat niste figuri geometrice de diferite marimi. Le-am printat pe foi colorate (rosii, galbene, albastre si verzi), pe care l-am plastifiat. Am decupat figurile dupa contur si i le-am dat Copilei, sa se joace cu ele si sa le studieze pe toate partile.
Am grupat figurile dupa culori (cele rosii intr-un loc, cele galbene in altul etc.). I le-am prezentat pe fiecare si apoi le-am impartit dupa forma: fiecare figura geometrica la grupul ei.
Ne-am reintors la cerc si l-am studiat mai bine. L-am numit. Am rugat-o pe Copila sa aleaga din multimea figurilor doar pe acelea care au forma de cerc. Ne-am uitat prin carticele si reviste si am gasit o gramada de obiecte in forma de cerc: mingea, ochii ursuletului, mijlocul unei flori etc. Treaba asta cu cercurile s-a lungit pe parcursul catorva zile. Le-am grupat pe culori, le-am comparat, le-am ordonat crescator si descrescator. Am numarat cercurile galbene sau cercurile mici.
Ne-am amuzat realizand diverse imagini din toate figurile geometrice sau numai din una singura (stiti ce ursulet nostim puteti realiza din cercuri? :) )
Una peste alta, tot jucandu-ne, am invatat (sau ne-am reamintit) despre: numar, marime, culoare, forma, comparare (si, implicit, grupare), ordonare. Ne-am distrat si nu cred ca cineva s-a simtit fortat. Am mers in ritmul Copilei, ne-am oprit sau am schimbat jocul atunci cand a vrut ea. Am simtit nevoia sa scriu despre asta pentru ca, iata, cu niste bucatele de hartie colorata, aveti si un joc nou si posibilitatea sa ii vorbiti copilului despre o multime de lucruri.
Si, ca sa fie si mai amuzant, daca aveti si copii mai mari, puteti sa ii implicati in jocul vostru, printand/desenand figurile pe hartie alba si rugandu-i pe acestia sa le coloreze. Iar in timp ce lucrati cu cei mici, fratii mai mari pot avea propria activitate: pe o foaie de hartie, desenati aceeasi figura geometrica de mai multe ori. Rugati-i sa completeze cu elemente suplimentare, pentru a obtine diverse imagini (de ex., din cerc se poate obtine un soare, o roata de bicicleta etc., in functie de imaginatia fiecaruia).

Cap sau pajura?

UNU
Cap:
Asezati pe o banca, sotul si sotia se relaxeaza, stand de vorba. Ea poarta rochita ei roz cu cu floricele si tine in poala gentuta pe care si-a cumparat-o luna trecuta. Si ea are culoarea roz, iar baretele, prinse modern de laterale, ii dau un aer tineresc. Pe alee trece o pereche cam de aceeasi varsta cu ei. Doamna zareste gentuta si se apropie incet de banca. Intinde mana si, fara sa spuna nimic, apuca geanta. Sotia se ridica frustrata, incercand sa isi recupereze obiectul. Sotul i se adreseaza bland:
- Iubita mea, las-o si pe doamna! Se uita putin la gentuta, se plimba putin cu ea si apoi ti-o aduce inapoi.
Sotia il priveste socata:
- ?!?*$?
- Haide, iubito, invata sa fii altruista!
Pajura:
In parc, mama si baietelul au iesit la joaca. Copilul si-a luat cu el masinuta preferata. Este verde si are niste roti mari, tocmai bune de rulat pe cauciucul pe care calca acum apasat. Este tare mandru, nimeni nu mai are masinuta ca a lui. Deodata, un baietel, insotit si el de mama lui, se apropie si ii ia jucaria. Copilul se repede sa isi recupereze masinuta. Mama i se adreseaza bland.
- Dragul meu, lasa-l si pe el. Se uita putin la ea, se joaca catva timp cu masinuta si apoi ti-o da inapoi.
Baiatul o priveste frustrat.
- Haide, scumpule, invata sa fii altruist!
DOI
Cap:
- Iar ea, spuse barbatul cu mandrie, este sotia mea. Ne-am casatorit acum cinci ani si avem o fetita de 7 luni. Sotia mea este cea mai minunata femeie din lume. Stie 5 limbi straine si canta ca nimeni alta.
Apoi, intorcandu-se spre cea pe care nu conteneste sa o laude:
- Draga mea, canta un cantec pentru prietenul meu din copilarie! Haide, sa vada si el ce glas frumos ai! Iar apoi sa spui cateva fraze in germana, ca sa te admire si el. 
Pajura:
- A, anul acesta o dam la gradinita. Stie deja cateva poezii si canta toata ziua prin casa. Laviniaaaaaaaaa, ia vino putin pana la mami!
Nemultumita ca a fost intrerupta din joaca, fetita se apropie de mama ei.
- Draga mea, ia recita tu poezioara aia cu "Un pitic atat de mic", sa te auda si tanti!

Ma opresc aici, desi in cap imi umbla diverse scenarii. De exemplu, acela cu sotul care te paraseste in piata, fara sa iti spuna ca pleaca, ca sa nu te intristezi (!) (cati parinti isi lasa copiii la gradinita sau la bunici si pleaca pe furis, "ca sa nu planga copilul"?) sau cu copilul caruia i se spune: "Acum de ce arunci jucaria? Si de ce plangi? Esti rau, n-am vazut copil asa rau ca tine!" (ceea ce nu o impiedica, desigur, pe mama sa arunce cu obiecte sau sa tipe/planga atunci cand e frustrata). 
Concluzia? Suntem, mult prea adesea, tentati sa cerem copiilor nostri mai mult decat am fi noi insine dispusi sa facem.

Albastru cazand in albastru

Cum scoatem guma de mestecat de pe tesaturi

Desigur, netul este plin cu astfel de sfaturi. Revistele pentru femei, si ele, publica regulat idei practice despre cum sa una, cum sa alta. Asa ca nu intentionez sa deschid o noua rubrica pe blog, in care sa copy-paste, de pe undeva, o lista cu modalitati de indepartare a petelor si a urmelor de murdarie (ca sa citez din reclame). Pur si simplu, vreau sa scriu despre ce am aplicat noi si a functionat.
Guma buclucasa s-a prins, nu se stie cum, de panalonii tatalui Copilei. Fiind prima oara cand ne ciocneam de o astfel de problema, am facut ce face tot romanul cu conexiune la net: l-am intrebat pe Google. Urmarind instructiunile primite de la acesta, mai intai am bagat pantalonii in congelator, pentru ca guma sa se intareasca. Astfel, am putut-o indeparta usor cu cutitul. Ca sa scapam si de urmele intrate ceva mai adanc in tesatura, am incalzit putin otet, cu care am frecat zona respectiva. Dupa ce am si spalat pantalonii, nu se mai zarea nici urma de guma.
Acum, ca sa fiu sincera pana la capat, trebuie sa mareturisesc ca, desi am folosit pluralul, toata operatiunea, de la Google pana la spalare, a fost efectuata de tatal Copilei. Eu m-am ocupat doar de final: verificarea pantalonilor. Si, desigur, de consemnarea faptelor, spre a ramane dovada vie, catre generatiile viitoare, ca se poate.

5 ani...

... fara tata ...

Mi-e bine

Zile pline, impartite intre diverse lucrari (oh, nu pentru mine, a mea inca asteapta sa ma apuc de ea), vizite la medic (nimic serios, controale de rutina) si casa (aniversari si, pe alocuri, gospodarie).
Dar, mai ales, Copila. Ea imi ocupa cea mai mare parte a timpului. De dimineata si pana cand ne culcam, citim. Orice. Luam toate cartile la rand si le citim. Apoi le recitim. De la inceput sau pe scene (ehe, aici e treaba serioasa, nu gluma!) Facem lucrul acesta chiar si cu cele care au doar poze. Si s-o vezi atunci pe mami inventand diverse aventuri cu puiul de crocodil, cu cel de ursulet sau cu cel de girafa. Rulez non-stop, ca un serial de desene animate. Mai exact, desene ascultate. Ceteste, mami, ceteste! pare a fi leit-motivul ultimelor saptamani. Pana si olita trebuie asezata cu fata spre biblioteca, altfel e plictiseala mare. Mda, cu siguranta, asta e copilul meu! Ma recunosc (cu mandrie, deh) in el!
Cand vine seara, ascultam piese de teatru si facem puzzle-uri. Tati e langa noi, lucreaza pe calculator. Uneori nu rezista si ni se alatura, aranjand cate o piesa sau, pur si simplu, luandu-ne in brate.
A fost cald si bine in familia noastra, in ultimul timp. Si, dupa multi ani de cautari si framantari, de nelinisti si neimpliniri, imi place sa fiu eu.