Pachetel de primavara

De ani de zile, am o stransa relatie cu Posta Romana. Am trecut impreuna prin multe.  Am invatat sa folosim calculatorul impreuna cu Dorina de la Ghiseul nr. 1 - colete (e adevarat, unora dintre noi ne-a luat ceva mai putin timp, dar, sustinuta de incurajarile celor de la coada - Doamna, daca nu sunteti in stare, vin eu sa tastez in locul dvs, dar macar sa terminam odata, caci stam aici de o ora! - si dupa un an si jumatate de exercitii, pana si Dorina s-a ridicat la nivelul la care poate tasta cu doua degete), am suferit impreuna cu amicul Hussein cand a aparut afisul in care scria ca nu avem voie sa trimitem grenade prin posta, am trimis scrisori, am primit pachete. Tot ea, Posta Romana, a fost martora legaturii romantice infiripate intre mine si Polirom si apoi a tradarii mele, cand am cochetat cu Nemira si Humanitas. Singurul secret, pe care l-am tinut bine ascuns de ea, a fost acela al primirii alocatiei copilului (precum si a indemnizatiei de crestere a lui) pe card, dar nestiind nimic, nu cred ca s-a suparat.
Acum doua zile, buna mea prietena mi-a transmis sa trec din nou pe la ea. Evident, n-am rezistat invitatiei si m-am grabit sa ii fac o vizita. Bine am facut, caci n-am plecat de acolo cu mainile goale, ci cu doua pachete mari, pline cu bucurii pentru suflet si trup.

 



Cel cu hrana pentru suflet e de la Laura, cea despre care scriam acum ceva timp ca, la implinirea unui an de viata a site-ului sau,  www.icoaneortodoxe.eu, daruieste doua icoane. Desi mi-a luat ceva timp sa ma decid, am reusit, intr-un final, sa trimit mail-ul cu alegerea facuta si, iata, mirosind a curat si a lemn proaspat lucrat, icoanele au si sosit. Mult mai frumoase decat se vede pe site! Una dintre ele va ramane in casa, iar pe cealalta o voi oferi, la randu-mi.

Cel de-al doilea pachet are stransa legatura cu noua mea pasiune (as putea spune chiar "noua mea obsesie"), crosetatul. Contine sculuri de lana cu acril, in doua ... nuante de degrade (daca pot spune asa). Firul e moale, delicat, merge sa-mi fac o bluza, caciula sau fular. Imi place si pare (caci n-am incercat inca) usor de lucrat.

Bucurii marunte, dar care fac atat de mult!

A, si sa nu uit! Cred ca Dorina e in concediu sau si-a dat demisia, caci la ghiseu era o domnisoara pe care nu am mai vazut-o si care se misca foarte repede. Desi eram a treia persoana la coada, n-am apucat sa citesc nici macar o pagina din cartea pe care o luasem cu mine (vedeti cum contribuie Posta Romana la pastrarea gustului pentru lectura al omului?), caci mi-a si venit randul.

P.S. Imi cer scuze pentru calitatea fotografiilor. Imi cer scuze nu fata de cititori, care sunt, adesea, mult prea ingaduitori, cat fata de minunatiile pe care le-am avut in mana si care sunt mult deasupra calitatilor mele de fotograf.

Obedei

Cand am creat acest blog (cu mult inainte de a scrie prima postare), Copila nu aparuse, inca, in viata noastra. Cel putin asa stiam noi. Abia la doua saptamani dupa aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Am abandonat blogul. Avalansa de sentimente, furtuna ce-mi rascolea simturile, toate lucrurile noi nu puteau fi asternute, descarcate in public. Imi apartineau numai mie, era modul primar in care stabileam o comunicare cu cu acel mine care era fiica mea.
Cand s-a nascut, puteam sta ore intregi s-o privesc. Nu ma plictiseam s-o vad cum trage cu pofta din san sau cum isi roteste ochii, studiind lumea (privirea aceea despre care cineva spunea ca s-ar traduce cu "wow, uite ce am facut!", nou-nascutii percepand Universul ca pe creatia proprie). Ii numaram degetelele si ii urmaream conturul obrajilor, o mangaiam si o sarutam si nu-mi venea sa cred: chiar e a mea? Chiar si acum, cand e mare (oh, da, la cei aproape doi ani si trei luni, imi pare mare), inca ma mai intreb daca e a mea, daca eu, eu, cea care a depasit 35 de ani, dar care nu a iesit inca din copilarie, eu am un copil.
Si ce cadou mai frumos decat existenta ei? Ce fericire mai mare decat sa-i simt bratele incolacindu-se in jurul gatului meu, in timp ce-si lipeste obrazul de obrazu-mi si-mi sopteste cu dragoste:
- Obedei, mami!
- Si eu te iubesc, minunea mea!

La toate acestea ma gandesc azi, cand se implinesc niste ani de cand am devenit unul. Si daca nu ar fi miile de alte lucruri pentru care sa te iubesc, daca n-as avea alte motive sa-ti multumesc, Copila, fiinta asta mica, ce-i nici eu, nici tu, dar e amandoi, ea ar fi cea care m-ar face azi sa-mi incolacesc bratele in jurul gatului tau, sa-mi lipesc obrazul de obrazu-ti si sa-ti soptesc:
- Obedei, dragul meu drag!

De ce nu sunt eu Alba-ca-Zapada

Copila si Verisoara-cea-Mica se joaca pe covor. Intinsa pe canapea, Verisoara-cea-Mare citeste o carte de povesti.
- Joaca-te cu noi de-a Alba-ca-Zapada! o roaga Verisoara-cea-Mica.
- Da, aide, Ahaha! o ingana Copila.
- Nu pot, raspunde Verisoara-cea-Mare. Acum citesc.
- Ba da, haide, haide! insista cele mici.
- Mai tarziu, n-auziti? Acum VREAU SA CITESC!
- Te rugaaaaaaaaaaam!
- Of, bineeeeeee! Eu sunt Alba-ca-Zapada si citesc. Voi sunteti piticii si ma lasati in pace.
Cateva secunde de tacere, intrerupte de izbucnirea Verisoarei-cele-Mici:
- Nu-i asa povestea! Alba-ca-Zapada nu citeste, ea doar face curat si de mancare!

Concluzie: Frumoasa, harnica, dar inculta.

P.S. Cine ma poate ajuta? Caut cuvintele de la cantecul piticilor, cel cu "hai-ho". Dar vreau traducerea originala, serioasa, cea de pe vremea copilariei noastre (undeva, prin Cretacic), nu pe cea cu "misto". Am fost oripilata cand am auzit cuvantul acesta in varianta dublata in romana a filmului lui Disney.

Martie

Primavara da semne ca intarzie. Si in dimineata aceasta, ca si in ultimele zile, fulgii de nea pluteau usor prin aer, asternandu-se, martisoare, pe hainele noastre.
Noi inca asteptam linistiti sa zarim primii muguri si sa apara primii fluturasi.
Ne e dor de verde crud si de miros de pamant reavan.

Una rece, una calda

24 de ore. Atat. 24 de ore fara internet. Dar zau ca mi s-au parut mai lungi. Si asta in conditiile in care ziua de ieri a fost atat de plina, incat oricum nu as fi avut timp sa stau pe calculator. Ce inseamna si dependenta asta!
Azi, pe langa reintoarcerea in retea, am mai avut o bucurie. Am castigat doua dintre icoanele facute de Laura. Acum ramane sa ma decid pe care sa le aleg, caci le vreau pe toate :).

Ba si tati e numai unu!

Inca de cand era in burtica, stiam ca, la un moment dat, va veni ziua aceea cand Copila il va prefera pe tatal ei. Acum nu stiu daca "preferat" e cuvantul potrivit, nu cred ca ea chiar poate alege (si nici nu trebuie vreodata) intre noi doi. E clar ca, de cele mai multe ori, cand plange, la mine cauta alinare. De cele mai multe ori, dar nu intotdeauna. Cand este, insa, vesela, sigura pe ea, fara vreun necaz care sa-i intunece chipul, tati e totul.
Ma asez cu ea la masa. Se suceste, se invarteste, ia doua linguri si stramba din nas. Ca nu-i place, ca vrea altceva, ca una, ca alta. Vrea sa se ridice de pe scaun. Eu incep sa comentez, ea continua sa spuna ca papa nu e buna. Vine printul salvator, intreaba ce s-a intamplat, eu comentez din nou, iar el ma trimite pana in dormitor, sa ma racoresc. Ma intorc dupa doua minute. Ce face fata mea? Mananca de parca am tinut-o flamanda toata ziua. Imi arunca o privire satisfacuta si-mi spune: "munie (buna), papa, munie, munie". M-am intors, pentru o noua tura de racoare, in dormitor.
Si nu, nu are legatura cu tonul meu, pe cuvant. Asa credeam si eu, ca poate mi-am pierdut tactul, rabdarea. No way! Tatal ei poate sa confirme. Pur si simplu, totul pare mai bun si mai frumos cand e de la tati.
Zilele trecute, eram la mama si a venit tati sa ne ia acasa. Ce circ a fost! Mami sa stea acolo, iar ea sa plece numai cu tati. Am zis ca-i trece, asa ca am plecat si eu, la cateva secunde dupa ei. Cand m-a vazut la cativa metri in spatele, a inceput sa urle. Nuuuuu, doar ea si cu tati! Mi-a aratat chiar si unde ar trebui sa ma opresc.
La culcare trebuie sa vina si tati, fara el nu poate adormi. La trezire: " u e tati?" Pe strada, de mana cu tati. Si sa nu creada tati ca nu vad cum se umfla in pene de mandrie!
Dar eu nu ma supar. Dimpotriva. Ma uit la ei si mi se umple inima de bucurie, caci ei sunt oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Si stiu si ca ei ma iubesc :).

P.S. Inca ceva: am mai spus ca, pana pe la un an si trei luni, Copila nu mi-a spus "mami", ci ma striga pe nume? Pe mine, cea fara de care nu putea si care ii era mereu alaturi...
In schimb, tatal ei era "tati". Ba nu, era "taaaaaati", rostit pe cel mai dulce ton si insotit de cea mai pierduta si indragostita privire.

Papa cu naut si linte

Pentru ca m-a starnit mariamirabela cu ale sale chiftelute 3 legume, ieri m-am pus pe treaba si m-am apucat de gatit. Normal ca nu aveam in casa tot ce trebuie (care ar fi fost sansele?), dar m-am descurcat. In final, baza de plecare era urmatoarea:

- una bucata cana plina cu linte pusa la inmuiat
- una bucata cana cu naut pus la inmuiat
- una bucata cana cu nuci
- cateva cepe destul de mici (nu mai stiu exact daca au fost 3 sau 4)
- seminte de susan (caci fulgi de ovaz nu aveam)
- sare
- coriandru
- chimen

Asa cum am fost sfatuita, am "robotit" toate componentele, mai putin susanul, pe care l-am rumenit in tigaie. Am scos tava din cuptor, am acoperit-o cu hartie de copt, apoi am inceput sa formez, din compozitia de mai sus, chiftelute nici prea rotunde, nici prea plate, pe care le-am tavalit frumos prin susan. Abia dupa ce umplusem cam trei sferturi de tava si nici nu mai aveam prin ce tavali, m-am gandit sa pun niste marar si patrunjel. Cele mai bun chiftelute, dupa parerea mea, sunt cele cu multa verdeata. Imi mentin parerea si dupa ce le-am gustat pe acestea.
Nu mai stiu cat am lasat tava in cuptor. Am incercat sa ma ghidez dupa indicatii, dar tot "la ochi" am facut totul. Temperatura a fost stabilita - dupa negocieri cu tatal Copilei, maestrul bucatar in familia noastra - la 180 de grade.

Ei, una peste alta, chiftelutele au iesit bune. Mai ales cele fara susan, dar cu mult patrunjel si marar. Nu stiu de ce nu am pus si usturoi, cred ca ar fi dat un gust bun. Data viitoare. Desi atunci s-ar putea sa nu le mai pregatesc in cuptor, ci sa le las crude. Caci, dupa ingrediente si dupa sursa retetei, asa cred ca era reteta, ceva mai raw.
Copila nu a apreciat eforturile mele culinare. Tatal ei, insa, a fost satisfacut de rezultat, asa ca vom trece chiftelutele pe lista cu papica.

Nautul si lintea care mi-au ramas (caci eu am pus o cana din fiecare, dar, dupa ce s-au umflat, au iesit vreo 3), au fost puse la fiert cu putina sare si robotite, la randul lor, impreuna cu putina lamaie si usturoi. A iesit o pasta bunuta (nu extraordinara), in care am mai tocat si putin patrunjel (eu am zis ca-mi place verdeata...).
Pentru ca pasta i-a placut fetei, dar nu in mod deosebit si tatalui, eu zic ca s-au echilibrat lucrurile :).