5 ani...

... fara tata ...

Mi-e bine

Zile pline, impartite intre diverse lucrari (oh, nu pentru mine, a mea inca asteapta sa ma apuc de ea), vizite la medic (nimic serios, controale de rutina) si casa (aniversari si, pe alocuri, gospodarie).
Dar, mai ales, Copila. Ea imi ocupa cea mai mare parte a timpului. De dimineata si pana cand ne culcam, citim. Orice. Luam toate cartile la rand si le citim. Apoi le recitim. De la inceput sau pe scene (ehe, aici e treaba serioasa, nu gluma!) Facem lucrul acesta chiar si cu cele care au doar poze. Si s-o vezi atunci pe mami inventand diverse aventuri cu puiul de crocodil, cu cel de ursulet sau cu cel de girafa. Rulez non-stop, ca un serial de desene animate. Mai exact, desene ascultate. Ceteste, mami, ceteste! pare a fi leit-motivul ultimelor saptamani. Pana si olita trebuie asezata cu fata spre biblioteca, altfel e plictiseala mare. Mda, cu siguranta, asta e copilul meu! Ma recunosc (cu mandrie, deh) in el!
Cand vine seara, ascultam piese de teatru si facem puzzle-uri. Tati e langa noi, lucreaza pe calculator. Uneori nu rezista si ni se alatura, aranjand cate o piesa sau, pur si simplu, luandu-ne in brate.
A fost cald si bine in familia noastra, in ultimul timp. Si, dupa multi ani de cautari si framantari, de nelinisti si neimpliniri, imi place sa fiu eu.

37

Martie este luna noastra.
Tatal Copilei s-a nascut intr-o zi de martie, iar in alta - eu. In martie ne-am casatorit si tot in martie Copila ne-a ales ca parinti.
Poate sa fie innorat sau sa bata vantul, poate sa ploua sau chiar sa si ninga, pentru noi, in martie, e soare. Soare de martie.

Pasta de avocado

Ok, recunosc: nu sunt mare bucatareasa. De altfel, am mai mentionat deja, tatal Copilei este cel care gateste in familia noastra. Totusi, ma straduiesc si, se pare, nu degeaba. Pe langa cele cateva feluri de mancare la care eu sunt SPECIALISTA (exact asa, cu majuscule), mai incropesc si cate ceva, de obicei inspirata de net si de ce am prin casa.
Astazi a venit randul avocado-ului, pe care am considerat ca l-am lasat destul de mult la copt (am invatat de la Ina cum sa fac), fiind pregatita de macel. Al lui, desigur. Asadar, l-am desfacut frumos, dupa reteta, i-am smuls carnea si l-am bagat, insotit de un catel de usturoi, sub cutitul nemilos al blenderului. Dupa ce l-am pasat bine, i-am turnat in cap o rosie taiata marunt, un fir de ceapa verde si niste patrunjel. Am uitat de uleiul de masline (nu-i bai, caci a mers si-asa), dar nu si de zeama de la o jumatate de lamaie. Sare nu i-am pus, caci nu tinem asa ceva in casa.
Am obtinut o pasta super buna, pe care am intins-o pe paine prajita. Mi-ar fi placut sa fie ceva painica raw, dar, chiar si asa, rezultatul a fost delicios si mult mai aproape de sanatos decat alte papici.
Proaspata, usoara, e o pasta pe care o voi mai prepara, cu siguranta! Daca ma gandesc bine, merg chiar acum sa mai cumpar niste avocado...

Lui

 

Si vine ziua ta cum vine-un murmur

De flori mirositoare de cais.

Hai-ho

Dupa ce am cautat in toate directiile si am intrebat pe toata lumea, l-am gasit. La mine in calculator. Cantecul care ma bantuie de ceva luni statea ascuns pe unul dintre harduri, in folderul imens cu povesti. Abia zilele trecute am ajuns la aceasta varianta a Albei-ca-Zapada (caci avem mai multe). Printre pacanituri si zgomot de ac ce sare pe discul de vinil (ah, ce drag imi e sunetul acesta!), am auzit - in sfarsit! - versurile de la celebrul Hai-ho din desenele lui Disney.
Acum am o alta problema, la care am nevoie de ajutorul vostru: nu inteleg chiar toate versurile. Asa ca o sa va rog, ca la scoala, sa completati spatiile punctate cu varianta corecta.

Toti sapte-odat'

Pornim pe inserat,

Cand munca noi ne-am implinit,

In pas grabit.

Din munti, de sus,

Cand soarele-a apus,

Spre casa noi ne indreptam

Si iar cantam.

Iar fermecat

Tot .................. ne-a-nganat

Fiu-fiu-fiu (fliueraturi)

Fiu-fiu

Noi, faurari

Si mesteri, mari pietrari,

Din munte aurul am scos

Cantand voios.

* * * - Hai-ho, hai-ho (cantecul piticilor)

Asculta mai multe audio soundtrack

Aio, pupe!

Se plimba prin casa impingand un carucior de papusi in care sta Unu*, ursuletul verde. Pe bratul stang ii atarna gentuta albastra, in care a indesat tot ce-i trebuie pentru plimbare. Se apleaca spre ursulet si ii aranjeaza paturica. Il intreaba daca e bine. Banuiesc ca e, caci o vad zambindu-i relaxata. Cauta in geanta si scoate ceva de acolo. E o telecomanda veche, fara baterie, pe care i-am dat-o sa se joace. Apasa pe un buton, apoi duce aparatul la ureche. Zambeste si incepe sa vorbeasca fara pauza. Din cand in cand da capul pe spate si rade afectat.
Ma uit la tatal ei si il vad la fel de fascinat ca si mine. De unde stie ea sa se poarte asa? Unele gesturi ne sunt familiare, dar altele ne surprind. Ne intrebam soptit: oare asa vorbim noi? Si incepem sa ne jucam: Uite, asta esti tu, exact asa faci si tu! Da, da, iar acum a vorbit exact ca tine!
Ea nici macar nu ne aude. E prinsa in conversatia cu Eea (nu sunt sigura ca asa se scrie, dar stiu ca asa se pronunta), mai noua ei prietena imaginara. (Nu stiu ce s-a intamplat cu Ana, cealalta prietena. Ne-am trezit, intr-o dimineata, ca a fost inlocuita de personajul acesta cu nume ciudat.) Isi tine telefonul cu umarul (tu, tu, ma arata cu degetul tatal ei), in timp ce il ia pe ursulet in brate.
Incheie brusc: Bine, bine, pa! Pupe, pupe! Pe asta nu stiu de la cine a luat-o, nu de la noi. Ne hlizim unul la altul, ne aruncam cate un pupe, pupe si ne intoarcem repede la treburile noastre, pana nu isi da seama ca a fost urmarita.

* In traducere libera, Unu inseamna urs. De la Winnie the Pooh (zis si Unu Pu) citire. Preferatele mele: Unu Panda si unu Unu (adica un urs).